Ioachim de la Itaca

Sfântul cuviosul Ioachim din Itaca (Ioachim Vatopedinul, Papulakis, „tătucul”) s-⁠a născut în 1786 pe insula Itaca, din Grecia, cu numele Ioan, și s-⁠a mutat la Domnul la 2 martie 1868 (după un izvor, în 1867). A fost monah la Vatoped, predicator în Peloponez, apărător al celor prigoniți în războiul de independență și, în cele din urmă, părinte duhovnicesc al Itacăi, ocrotitor al insulei împreună cu Sfântul Rafail de la Therme. A fost canonizat oficial în martie 1998, deși era cinstit ca sfânt de multă vreme. Este pomenit la 2 martie, iar mutarea moaștelor la 23 mai.

Tinerețea

S-⁠a născut în satul Polyktoria (după izvorul grec, în satul Kalyvia, în fața Stavrului) din Itaca, unde tatăl lui, Anghelos Patrikios, era căpitan. Mama, Agni, era o creștină cucernică, care l-⁠a învățat rugăciunile zilnice și însemnătatea mersului regulat la biserică, dar a murit pe când el era copil. Tatăl s-⁠a recăsătorit cu o femeie care îl ura pe Ioachim și se supăra pe orele petrecute în fiecare zi în biserică și pe privegherile lui. I-⁠a făcut viața amară și l-⁠a convins în cele din urmă pe Anghelos să-⁠l trimită departe să învețe o meserie. De atunci Ioachim și-⁠a câștigat existența ajutând marinarii pe corăbii. A călătorit prin Mediterana, dar nu se interesa decât de bisericile și de sfintele locuri din porturile pe care le vizita, și citea cu mult zel cărți religioase, mai ales Sfânta Evanghelie.

Vatopedul și Peloponezul

La șaptesprezece ani s-⁠a aflat pe o corabie spre Athos. Ajuns acolo, a vizitat și a vorbit cu egumenul mănăstirii Vatoped. Acesta a fost impresionat de tânărul marinar și, după lungi discuții, a primit să rămână ca începător. Căpitanul corabiei, Ghiorghis, nu voia să piardă un om din echipaj, dar Ioachim l-⁠a încredințat că aceasta e ceea ce își dorise dintotdeauna, iar căpitanul a primit să vorbească cu tatăl lui. Tânărul începător harnic și aspru s-⁠a obișnuit ușor cu viața monahală și a fost curând făcut econom al mănăstirii. Din Ioan a fost numit Ioachim. A stat la mănăstire cam douăzeci de ani și a ajuns pildă de virtute și de înaintare duhovnicească între monahi. Mai târziu a fost trimis să predice în Grecia și a fost socotit unul dintre cei mai de seamă bătrâni de la Vatoped. Misiunea lui, mai ales în Peloponez, e asemănată cu lucrarea Sfântului Cosma Etolianul în nordul Greciei. Numit „Papulakis”, adică „tătucul”, a refăcut mănăstiri, a ajutat la organizarea de școli și a împărțit Biblii.

În războiul de independență

În războiul de independență al Greciei s-⁠a dedicat strângerii de fonduri pentru refugiați și a străbătut ținuturile eliberate ca să predice și să ridice moralul grecilor năpăstuiți. Întemeiase mai înainte o mănăstire la Tripotamos din Elia, care, la izbucnirea luptelor, a devenit centru de aprovizionare pentru ținuturile libere și de aceea o țintă a incursiunilor turcești. Ioachim a condus în repetate rânduri apărarea mănăstirii, dar în 1825 a fost jefuită de Ibrahim Pașa, conducătorul trupelor egiptene. Cei care s-⁠au împotrivit au fost masacrați sau trimiși ca robi în Egipt, iar Ioachim și o cunoscută stareță au fost luați prizonieri. Ibrahim i-⁠a chemat public pe amândoi să se facă musulmani, socotind că ei conduseseră rezistența și că lepădarea lor ar descuraja pe luptătorii greci. Fiindcă au refuzat, au fost bătuți și supuși la diferite cazne. Monahia bătrână a murit în chinuri, dar Ioachim i-⁠a istovit pe paznici, răbdând cele mai ingenioase torturi pe care le-⁠au putut născoci. Vestea a ajuns la Ibrahim, care a hotărât că monahul este un om sfânt și trebuie eliberat.

Nespăimântat, Ioachim nu și-⁠a dat răgaz de la suferințele închisorilor otomane. S-⁠a întors în cetățile din munți și în ascunzișurile unde se aflau nenumărate femei, copii și bătrâni. Îi îndemna să păstreze credința și le prorocea vremuri mai bune. A ajutat multe familii să scape în Insulele Ionice și le-⁠a găsit adăpost la familii creștine de acolo. A lucrat drept căpitan, trecând refugiați din Grecia în insule și aprovizionare înapoi, pentru luptători. Într-⁠o noapte a izbutit să salveze un grup de femei și copii chiar în clipa în care turcii îi încercuiseră, și toți au scăpat nevătămați, în chip minunat. Împreună cu părintele Ioan Macris din Pylaros, Cefalonia, a trecut mulți bătrâni și mulți copii în Insulele Ionice.

Pustnic și părinte al Itacăi

Insulele Ionice erau pe atunci în stăpânirea britanicilor. Simțind primejdia de alterare a ortodoxiei, nu s-⁠a întors la mănăstirea lui, ci a venit în patria sa, Itaca. După ce Peloponezul a fost asigurat de greci, s-⁠a retras în Itaca, bolnav și sătul de grozăviile războiului. Cinci ani a trăit ca pustnic în pădurea Afentikos Loggos. Apoi a început să primească vizitatori, să dea sfaturi și să organizeze ajutor pentru săraci. Odată a fost chemat la guvernatorul britanic al insulei și învinuit de răzvrătire. Autoritățile i-⁠au amenințat mai întâi că îl izgonesc, dar guvernatorul a fost impresionat și i-⁠a dat voie să predice oriunde vrea. Ioachim s-⁠a mutat atunci la mănăstirea Sfântul Nicolae Mavronas, de unde a străbătut insula și a vorbit mulțimilor adunate în jurul lui. Timp de aproximativ patruzeci de ani, după izvorul grec, a mers neobosit în fiecare sat și în fiecare casă, învățând Cuvântul lui Dumnezeu, ajutând pe cei lipsiți, zidind biserici și îndrumând pe locuitori în chestiuni de credință. A întemeiat multe biserici și o mănăstire închinată Sfintei Varvara la Stavros.

I se atribuie multe minuni. Se crede că a vindecat bolnavi și a prezis cu exactitate evenimente viitoare. În Viața lui se spune că rugăciunile lui au oprit epidemii și au ținut departe lăcustele, că a prevestit furtunile pe mare și a avertizat pe marinari când să rămână în portul Vathy. Odată a luat locul unui sărac țăran redus la robie pentru o datorie către un medic care îl tratase; cu toate că trebuia să se întoarcă la Vatoped, Ioachim a slujit familia medicului până ce aceasta s-⁠a îndurat și l-⁠a petrecut înapoi pe Athos. A murit în pace, în timp ce stătea la Vathy. Nu i s-⁠au găsit bani, ci doar o rasă veche și un bilet prin care cerea să fie îngropat la mănăstirea Sfânta Varvara. Mari mulțimi au urmat moaștele lui prin insulă și apoi la mănăstire, iar egumenul Sfintei Varvara a amânat înmormântarea ca să împrăștie mulțimea. Se spune că multe minuni au avut loc atunci și la mormântul lui până azi.