Alexandra

Sfânta Mucenică Alexandra, numită în izvoare Împărăteasa Alexandra sau Alexandra Romana, a fost o mucenică din vremea prigoanei lui Dioclețian, pomenită în istorisirea mucenicirii Sfântului Mare Mucenic Gheorghe. A pătimit în 303 (după alte izvoare, în 313 sau 314), la Nicomidia. Se pomenește la 23 aprilie (în unele calendare, la 21 aprilie).

Ce spune Viața Sfântului Gheorghe

Despre Alexandra se știe din Viața Sfântului Gheorghe, unde este numită împărăteasă și soția împăratului Dioclețian; după Iacob de Voragine, care îi scrie numele „Alexandria”, era soția lui Dacian, prefectul roman care i-⁠a prigonit pe Sfântul Caprasie din Agen și pe Sfântul Maginus. În timp ce Sfântul Gheorghe era chinuit, Alexandra, văzând suferințele lui și ajutorul minunat al lui Dumnezeu care se repeta, a crezut în Hristos. Povestirea ucraineană spune că a văzut cum rănile pricinuite de cuțite și cuie pe roata chinurilor au fost vindecate de înger, și cum Gheorghe a stat trei zile legat cu jug și afundat până la umeri în var nestins și a rămas întreg și nevătămat; auzind că semnul crucii a sfărâmat toate statuile zeilor din templul lui Apolo, ea a mărturisit pe față pe Hristos. Proconsulul Magnețiu a vrut s-⁠o abată de la aceasta. Alexandra a mers în arenă, s-⁠a închinat înaintea lui Gheorghe și și-⁠a mărturisit deschis credința. Când s-⁠a întrebat dacă este vrednică de rai și de mucenicie fără să fie botezată, Sfântul Gheorghe i-⁠a spus: „Nu te teme, căci sângele tău te va boteza.” A fost denunțată ca creștină și închisă, din porunca soțului, la Nicomidia, apoi osândită la moarte. Se spune că soțul ei, mâniat, a rostit uimit că și ea a căzut sub vraja lor.

Sfârșitul

Alexandra a primit liniștită sentința și s-⁠a rugat, în timp ce gardienii o duceau la locul execuției. A cerut să se poată odihni un moment, și gardienii au îngăduit-⁠o. S-⁠a odihnit lângă locul unde fusese ucis Sfântul Gheorghe, la zidul cetății Nicomidiei, și, rezemându-⁠se de zid, a murit în pace (după povestirea cea mai răspândită; după o altă versiune a Vieții, ca și Sfântul Gheorghe, a fost decapitată cu sabia). Erminia o înfățișează, la scena execuției lui Gheorghe, stând la distanță, pe o piatră, moartă, iar un înger primește sufletul ei. Cei trei slujitori ai ei, Apolo, Isaac și Codrat, au mers cu ea în închisoare; primii doi au murit de foame, iar ultimul a fost decapitat odată cu ea, la 21 aprilie 314 (după unele izvoare). Ziua ei este de obicei sărbătorită la 21 aprilie și uneori la 23 aprilie, când este pomenită alături de ostașii mucenici Anatolie și Protoleon și de cei 630 care au fost uciși pentru credința mărturisită în vremea muceniciei lui Gheorghe. Biserica Coptă o cinstește la 8 sau 10 aprilie, iar Biserica Catolică la 20 martie.

Părerile istoricilor

Soția împăratului Dioclețian a fost Prisca, despre care se știe că a fost cu adevărat creștină; este cu putință ca numele Alexandra să-⁠l fi primit după botez. Simeon Metafrastul, Codexul Vatican din 916 și alte texte vechi bizantine și latine nu o numesc soția lui Dioclețian; excepție face compilația lui Teodor Dafnopat. Este cu putință să fi fost văduva unuia dintre împărații dinaintea lui Dioclețian (între 270 și 284, Imperiul a avut cincisprezece conducători). Încercarea de a o identifica pe Alexandra cu Prisca este făcută abia în veacul al XX-⁠lea; în mineiul Patriarhiei Moscovei, moartea Alexandrei în 303 este numită închipuită și mucenicia ei este mutată în 313, anul morții Priscăi, dar această versiune nu este întărită de vechile vieți canonice și apocrife răsăritene. Jacob de Voragine prezintă povestea ca legendară, dar nu ca ficțiune curată; Holweck socotește că totul este născocire și că ea nu a existat.

Cinstirea

Data pomenirii ei este cunoscută din veacul al X-⁠lea și se află în Tipicul Marii Biserici și în Minologhionul împăratului Vasile, precum și în alte manuscrise grecești. O scurtă viață a fost tradusă în slavonă în veacul al XII-⁠lea, în Proloagele lui Constantin din Mokisos. Un manuscris grecesc din veacul al X-⁠lea cuprinde un canon al împărătesei Alexandra, de glasul al 2-lea, de Teofan Zugravul, neintrat în mineiele tipărite. În practica actuală nu există o slujbă proprie pentru ea; este pomenită la privegherea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, unde în mineiul rus i se dă un tropar aparte, iar în slujba greacă, la cântarea a 6-a a canonului de la utrenie, i se dă un stih iambic. În veacul al XIX-⁠lea, în Rusia, Alexandra a ajuns ocrotitoarea cerească a mai multor împărătese (Alexandra Feodorovna, soția lui Nicolae I, și Alexandra Feodorovna, soția lui Nicolae al II-⁠lea); în vremea aceea i s-⁠au sfințit mai multe biserici în Moscova.