Gheorghe

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruință, a fost ofițer în armata romană și a primit cununa muceniciei în vremea prigoanei lui Dioclețian, în anul 303. Este unul dintre cei mai iubiți sfinți ai Bisericii, chemat ca ocrotitor al ostașilor și al celor năpăstuiți. Actele muceniciei lui s-⁠au păstrat în mai multe versiuni, cu multe amănunte legendare, iar Sinaxarul a reținut din ele cele ce urmează.

Familia și tinerețea

Potrivit Sinaxarului, Gheorghe s-⁠a născut în jurul anului 275 în Capadocia, din părinți creștini. Tatăl său, Gherontie, a murit mucenic pentru Hristos când copilul avea zece ani. Mama lui, Policronia, era din Palestina, din Lida, și s-⁠a întors acolo cu fiul ei, unde avea moșii. La optsprezece ani, Gheorghe a intrat în armata romană. Vitejia și înfățișarea lui l-⁠au făcut repede cunoscut, a fost urcat în grade, a primit titlul de comite și a fost prețuit de împăratul Dioclețian.

Mărturisirea

În anul 303, Dioclețian a adunat în capitala răsăritului pe cei doi cezari și pe generali ca să hotărască nimicirea creștinismului. Gheorghe, în vârstă de douăzeci și opt de ani, s-⁠a ridicat și a spus cu glas tare că nu e drept să se verse sânge sfânt și nevinovat și să fie siliți creștinii să se închine la idoli, apoi a vestit dumnezeirea lui Hristos. Nici sfaturile, nici făgăduințele împăratului nu l-⁠au clintit.

Chinurile

Gheorghe a fost aruncat în temniță, cu picioarele strânse în butuci și cu o piatră grea pe piept. A doua zi a fost legat pe o roată cu fiare ascuțite, care i-⁠a sfâșiat trupul. Atunci un glas din cer i-⁠a zis: „Nu te teme, Gheorghe, căci Eu sunt cu tine”, un înger l-⁠a dezlegat, iar rănile i s-⁠au vindecat. Când a ieșit înaintea lui Dioclețian, în jurul lui s-⁠au adunat doi dintre ofițerii împăratului, Protoleon și Anatolie, cu o mie de ostași, și au mărturisit pe Hristos. Toți au fost uciși.

Dioclețian a poruncit apoi să fie aruncat într-⁠o groapă cu var nestins, unde a stat trei zile și trei nopți. Soldații l-⁠au găsit în picioare și rugându-⁠se. Încălțămintea cu piroane înroșite în foc nu l-⁠a vătămat, nici biciuirea. Vrăjitorul Atanasie, chemat să dezlege „farmecele”, i-⁠a dat să bea două otrăvuri, una care aduce nebunia și alta care aduce moartea, și Gheorghe le-⁠a băut după rugăciune, fără să pățească nimic. Atanasie a căzut în genunchi și s-⁠a mărturisit creștin, iar împăratul l-⁠a ucis. Împărăteasa Alexandra a mărturisit și ea pe Hristos, a fost închisă și a murit în temniță, în rugăciune, înainte de a fi tăiată.

Moartea

Gheorghe a văzut în temniță pe Hristos, care i-⁠a vestit cununa muceniciei. Dimineața, Dioclețian a vrut să-⁠l ducă la templul lui Apolo să jertfească. Gheorghe a intrat, a făcut semnul Crucii și idolul a căzut și s-⁠a făcut bucăți. Mulțimea și preotul idolilor au cerut moartea lui, iar el a fost tăiat cu sabia. Slujitorul său Pasicrat a luat sfintele lui moaște, împreună cu ale mamei sale, Sfânta Policronia, și le-⁠a dus la Lida, în Palestina. Doxologia amintește și minunile pentru care Biserica îl cinstește: a înviat un mort și a scos un demon dintr-⁠un idol.

Locul muceniciei este redat diferit. În versiunile grecești mai târzii se spune că a fost Nicomidia, dar cel mai vechi loc al cinstirii lui este Lida, numită și Diospolis, unde se află mormântul. Cercetătorii socotesc că el a murit pentru credință probabil la sfârșitul veacului al III-⁠lea sau la începutul celui de-⁠al IV-⁠lea.

Cinstirea

Cultul Sfântului Gheorghe este atestat din veacul al V-⁠lea, poate chiar din al IV-⁠lea. Papa Gelasie I a scris în anul 494 că el se numără printre sfinții ale căror fapte sunt cunoscute lui Dumnezeu. O biserică a lui la Lida exista la venirea arabilor, iar sfințirea ei și așezarea moaștelor acolo se pomenesc la 3 noiembrie. Mormântul de la Lida este arătat până astăzi.

Moaște ale sfântului se află la mănăstirile Iviron, Xenofont și Zografu din Sfântul Munte, la Fenei în Corint, la Teba și în alte locuri. Mănăstirea Zografu păstrează și o icoană a sfântului dăruită de Ștefan cel Mare.

Icoana care îl înfățișează călare, străpungând cu sulița un balaur, este întâlnită în Biserică de timpuriu ca semn al biruinței asupra răului. Povestea fecioarei izbăvite de balaur este mult mai târzie: cea mai veche formă cunoscută vine dintr-⁠un izvor georgian din veacul al XI-⁠lea și a ajuns în Europa în veacul al XII-⁠lea.

Biserica Ortodoxă îl prăznuiește la 23 aprilie. Când ziua cade înainte de Paște, sărbătoarea se mută în lunea de după Paște. Mai este pomenit la 3 noiembrie, la sfințirea bisericii din Lida, și la 10 noiembrie, la amintirea chinurilor lui, în Biserica Greacă. Numeroase biserici și mănăstiri îi poartă hramul.