Alexandru Crâlov

Sfântul Sfințit Mucenic Alexandru Crâlov (1892-1938) a fost protoiereu în regiunea Ivanovo și a fost împușcat la 8 ianuarie 1938. Se pomenește la 8 ianuarie, la 7 februarie, odată cu soborul noilor mucenici și mărturisitori ai Bisericii Ruse, la 20 iunie, cu sfinții mitropoliei Ivanovo, și la 6 iulie, cu sfinții din Vladimir.

Preotul Alexandru Ivanovici Crâlov s-⁠a născut la 14 august 1892 în satul Riahovo, din ținutul Kovrov, gubernia Vladimir. Tatăl lui, Ivan Alexeevici, era din țărani, învățase la Tver și era învățător la școala din Riahovo; mama, Maria Afanasievna, era dintr-⁠o familie de negustori și a murit devreme. Mama vitregă, Elisaveta, era blândă și credincioasă, și el o iubea ca pe mama lui. Ea l-⁠a învățat rugăciunile. De mic simțea atracție spre Dumnezeu; tatăl îl încuia în casă, dar el fugea pe fereastră la biserică să se roage. A spus tatălui că vrea să învețe pentru preoție, deși tatăl era categoric împotrivă; mama vitregă l-⁠a sprijinit și și-⁠a vândut zestrea ca să plătească învățătura lui la seminar. În 1907 a terminat școala duhovnicească din Vladimir, iar în 1913 seminarul din Vladimir. A slujit apoi ca citeț și a predat religia în felurite parohii din gubernia Vladimir. Din 1915 a slujit la biserica din satul Smerdovo, unde a cunoscut-⁠o pe Ecaterina, fiica preotului local Vasile Orlov, cu care s-⁠a căsătorit în același an; curând a fost hirotonit preot și a slujit la Smerdovo, fiindcă părintele Vasile, bolnav, fusese pensionat.

Prigoanele începute

După Revoluția din Octombrie au început prigoanele împotriva Bisericii, și părintele Alexandru a trebuit să-⁠și schimbe adesea parohia. Deosebit de greu a fost 1920. Pe vremea aceea locuia în satul Eltesunovo. Vara era fierbinte, și într-⁠o casă de la marginea satului a izbucnit un incendiu; vântul și căldura au făcut ca focul să cuprindă o treime din clădiri, iar pompierii locali nu l-⁠au putut stinge. Părintele Alexandru a scos din biserică icoana Maicii Domnului „Rugul Aprins” și, cu rugăciuni, a ocolit împreună cu clericii casele neatinse de foc. Deodată focul s-⁠a oprit și incendiul s-⁠a stins, așa că o mare parte din sat a fost salvată. Mai târziu, în decembrie, a venit la el un om cu mâinile amputate și, plângând amar, a mărturisit că el dăduse foc casei din sat; apoi, beat, zăcuse mult în zăpadă și degerase, mai ales la mâini. Părintele Alexandru l-⁠a primit creștinește, l-⁠a iertat și l-⁠a spovedit, iar preoteasa și sora ei l-⁠au hrănit. În iulie 1920 a murit socrul lui, preotul Vasile Orlov, pe care l-⁠a îngrijit în boală, l-⁠a purtat în brațe la nevoie, l-⁠a uns cu Taina Maslului și l-⁠a înmormântat el însuși. Pe lângă slujirea în biserică, părintele Alexandru se ocupa de gospodărie: avea grădină, stupină, cal și vacă, și era meșter la toate. Își iubea cu duioșie preoteasa și copiii (Maria, Liudmila, Zoia, Zinaida și Serghie), îi învăța să se roage și îi ducea la biserică.

Arestarea din 1929

Din 1929 represiunile l-⁠au atins și pe el. Întâi judecata populară din raionul Stavrovo l-⁠a amendat cu cincizeci de ruble pentru plata cu întârziere a impozitului de autoimpunere. În toamna aceluiași an, în sat se făcea campania de colectare a grâului; cu toate că după evidența comisiei familiei părintelui îi lipseau treizeci de puduri de pâine, sovietul sătesc i-⁠a poruncit să dea drept „surplus” cincisprezece puduri de secară și optzeci de ovăz. Familia, lipsită deja de vacă, a început să plângă. Mâhnit de lacrimile familiei osândite la sărăcie, la 4 octombrie a mers la sovietul sătesc și a spus cu glas ridicat președintelui că nu au surplus și că de la el se cere impozit de preot, nu surplus; gândindu-⁠se la primejdia de a-⁠și vedea cei cinci copii mici, între doi și treisprezece ani, murind de foame (și preoteasa aștepta încă un copil), a spus chiar: „Dacă vreți să ne spânzurați, spânzurați-⁠ne”. A refuzat să dea de bunăvoie grâul și să semneze înștiințarea.

Lagărul

La 6 octombrie a fost arestat de judecătorul poporului sub învinuirea de „agitație împotriva predării de grâne”. La 9 octombrie a fost închis la izolatorul din Vladimir; preoteasa, însărcinată, a mers pe jos până la Vladimir să-⁠l vadă. La 29 ianuarie 1930 Consfătuirea Specială a Colegiului OGPU a hotărât să-⁠l închidă pentru trei ani într-⁠un lagăr. La 22 februarie 1930 a ajuns la gara Piniug, în Republica Komi, la lagărele de nord, unde a lucrat ca săpător, probabil la calea ferată. În lagăr a fost respectat, s-⁠a arătat harnic și priceput, chiar a fost pus ajutor de șef de șantier. Superiorii îl îndemnau să renunțe la preoție și să treacă, după eliberare, la muncă lumească, la fel îi sfătuiau frații și surorile; el a refuzat. Chiar și în lagăr săvârșea pe ascuns slujbe, spovedea și înmormânta pe cei morți; odată doi deținuți care urmau să fie împușcați dimineața l-⁠au rugat să-⁠i cânte, și el le-⁠a împlinit rugămintea. S-⁠a întors din lagăr în 1932, îmbătrânit, deși avea doar patruzeci de ani, cu dinții pierduți din cauza scorbutului.

Mucenicia

Autoritățile locale îl prigoneau mereu și îl amenințau că îl vor închide din nou; a căutat un nou loc de slujire și în 1935 s-⁠a mutat cu familia în eparhia Gorki, în satul Iazîkovo. După un an și jumătate s-⁠a mutat în regiunea Ivanovo, în satul Ilinskoe, apoi în aprilie 1937 în satul Strelki, unde se eliberase locul de preot; în Strelki a slujit și a muncit la colhoz. În 1937-1938 represiunile împotriva „dușmanilor poporului” s-⁠au desfășurat cu o înverșunare deosebită. Părintele presimțea că vine și rândul lui. Înainte de arestare a spus preotesei: „Katia, în curând mă vor lua. Mi-⁠e milă de copii”. După amintirile fiului, acasă se supăra mult pentru dărâmarea catedralei Hristos Mântuitorul din Moscova.

La 9 decembrie 1937, în urma denunțului unor membri ai comunității, a fost arestat de secția NKVD din Vicuga și închis la Kineșma. Preoteasa a leșinat; copiii mici plângeau; Nicolae a alergat desculț prin zăpadă după „corbul negru” care pleca, strigând: „Tată, nu pleca”. A fost învinuit de agitație contrarevoluționară activă și că din inițiativa lui se țineau „adunări ilegale contrarevoluționare ale bisericoșilor”. A recunoscut doar că în iunie 1937 a reales un consiliu bisericesc pasiv fără voia comitetului executiv al raionului. Cu toate că s-⁠a recunoscut vinovat numai în parte, mărturiile martorilor au fost socotite dovadă suficientă. La 27 decembrie 1937 troica NKVD a hotărât: „Să fie împușcat Alexandru Ivanovici Crâlov; avuția lui personală să fie confiscată”. La 8 ianuarie 1938, protoiereul Alexandru Crâlov a primit moartea de mucenic: a fost împușcat la Ivanovo și îngropat la cimitirul orășenesc Balino.