Nicodim de la Tismana

Cuviosul Nicodim de la Tismana a fost monah, copist și traducător, născut în jurul anului 1320 la Prilep, ctitor al mănăstirilor Vodița și Tismana din Oltenia și al mănăstirii Manastirița din Serbia, ocrotitor al Olteniei. A adormit la 26 decembrie 1406. Biserica Ortodoxă l-⁠a trecut în rândul sfinților în 1767 (în Biserica Română, glorificarea oficială s-⁠a făcut în 1955) și îl pomenește la 26 decembrie.

Obârșia și tinerețea

În privința locului nașterii și a neamului lui, izvoarele nu sunt de acord. Cel mai probabil s-⁠a născut la Prilep, în Macedonia de azi, din tată grec din Castoria și mamă sârboaică; alți cercetători vorbesc de un tată aromân și o mamă bulgăroaică, iar istoricul sârb Đorđe Radojičić socotește că s-⁠a născut la Prilepac, lângă Novo Brdo, locul de naștere al cneazului Lazăr, cu care era înrudit. Mitropolitul Nestor Vornicescu îl socotea sârb, vorbitor de sârbă, de slavonă și de greacă. Data nașterii nu este sigură: călugării de la Tismana spun că a murit la o sută nouă ani, ceea ce l-⁠ar face născut în 1297, alte izvoare dau 1310 sau 1320.

Crescut în cucernicie și cinste, în tinerețe a cunoscut în Serbia niște monahi călători de la mănăstirea Hilandar și a plecat cu ei în Muntele Athos, unde a învățat și s-⁠a ostenit cu răbdare. După moartea egumenului de atunci al Hilandarului, monahii l-⁠au ales egumen pe tânărul Nicodim. A fost prieten cu multe personalități ale vremii: cneazul Lazăr al Serbiei, monahul Isaia, Anonimul athonit (biograful lui Isaia), patriarhul Eftimie al Târnovei, arhiepiscopul sârb Danilo al II-⁠lea și mulți alții. A fost unul dintre urmașii Sfântului Grigorie Sinaitul, adică unul dintre isihaști, cei care se nevoiau prin rugăciunea minții.

Ctitorul din Dunăre

Cneazul Lazăr voia să-⁠l pună într-⁠o înaltă slujire duhovnicească, dar el a refuzat și s-⁠a așezat în părțile răsăritene ale țării, lângă Kladovo, pe Dunăre. Auzind de viața lui curată, s-⁠au strâns în jurul lui monahi și au întemeiat acolo, la Manastirița, o mănăstire cu hramul Sfintei Treimi, în care el a așezat rânduiala isihastă învățată la Athos. În 1364-1365, după ce ungurii au cucerit împărăția Vidinului și au impus catolicismul, a trecut în Țara Românească. Potrivit izvoarelor românești, în 1369 a trecut Dunărea înot în dreptul Orșovei și a întemeiat întâia lui mănăstire în Oltenia, Vodița, cu hramul Sfântului Antonie cel Mare, ctitorul vieții monahale creștine.

Când cneazul Lazăr a trimis o solie la Constantinopol, pentru dialog cu patriarhul Filotei, s-⁠a îngrijit ca Nicodim să meargă împreună cu monahul Isaia, care conducea solia. În 1375 solia a izbutit să împace Biserica Sârbă cu Patriarhia Constantinopolului, după ce patriarhia sârbească fusese anatemizată în 1350. La întoarcere, Nicodim a început, în 1377, zidirea mănăstirii Tismana, cu hramul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Mănăstirea a primit ajutor de la domnii Radu I, Dan I și Mircea cel Bătrân ai Țării Românești, de la Ștefan Lazarević și de la împăratul Sigismund, al cărui duhovnic a fost cuviosul Nicodim, pe când Sigismund era rege al Ungariei. A refăcut și mănăstirea Vișina și pe cea de la Prislop. Între 1399 și 1405 s-⁠a retras la Prislop, în Transilvania, unde în 1405 a copiat un Tetraevanghel în slavonă, considerat cea mai veche carte datată din Țara Românească. În 1406 s-⁠a întors în Țara Românească. Mircea cel Bătrân, întâlnindu-⁠l la Tismana, l-⁠a numit „părintele nostru rugător Nicodim”, iar în noiembrie a luat parte la Severin la întâlnirea cu regele Sigismund, pe care l-⁠a uimit prin darul facerii de minuni. A purtat corespondență cu patriarhul Eftimie al Târnovei, pentru apărarea credinței drepte împotriva ereziei bogomilice.

Adormirea și cinstirea

Cuviosul Nicodim a adormit la 26 decembrie 1406 și a fost îngropat în pridvorul bisericii mănăstirii Tismana. Sârbii, românii și bulgarii îl socot, fiecare, al lor; el este vestit mai ales ca ocrotitor al Olteniei și pentru legătura pe care a făcut-⁠o între tradiția isihastă a Athosului și țările de la Dunăre. Viața lui, scrisă după tradiția orală a mănăstirii, a fost refăcută în românește la începutul veacului al XIX-⁠lea de ieromonahul Ștefan de la Tismana.