Mihail Celțov

Sfântul sfințit mucenic Mihail Celțov (1870-1931) a fost protoiereu al Bisericii Ortodoxe Ruse și teolog, profesor de religie și autor al amintirilor „Memoriile unui condamnat la moarte”. A fost împușcat la Leningrad în ianuarie 1931 și a fost trecut în rândul sfinților de Biserica Rusă în 2005. Este pomenit la 26 decembrie (8 ianuarie pe stil nou).

Tinerețea și studiile

S-⁠a născut la 27 mai 1870 în satul Kikino, ținutul Reajsk, gubernia Reazan, în familia preotului Pavel Mihailovici Celțov și a Agripinei Serghievna (născută Poleanskaia). Bunicul fusese diacon, iar străbunicul preot. A absolvit în 1890 seminarul teologic din Reazan, iar în 1894 Academia Teologică din Kazan, cu titlul de candidat în teologie, cu dreptul de a preda la seminar și de a dobândi titlul de magistru fără un nou examen oral. Din noiembrie 1894 a fost profesor la seminarul din Kaluga și a făcut misiune. În 1898 a susținut lucrarea „Biserica Regatului Serbiei de la dobândirea autocefaliei, 1879-1896” pentru titlul de magistru în teologie.

Din 1898 a fost misionar al eparhiei Sankt Petersburg, autor de lucrări despre chestiuni misionare și de multe articole în „Privirea misionară” și alte reviste, și pentru un timp a lucrat în cancelaria procurorului șef al Sinodului, Konstantin Pobedonostev. În septembrie 1903 a fost hirotonit preot. Între 1903 și 1905 a fost redactor și editor al lunarului „Călăuza ortodoxă”. Între 1903 și 1918 a fost profesor de teologie la Institutul inginerilor civili și paroh al bisericii Sfântului Simeon de la acest institut. Cursul lui era popular pentru vioiciunea și claritatea expunerii. Culegerea de prelegeri „Concepția creștină despre lume” analizează într-⁠o formă accesibilă probleme teologice grele: originea păcatului, raportul dintre știință și religie, ruptura dintre creștinism și cultură. A vorbit adesea la adunări religioase, filozofice și bisericești. La 6 mai 1914 a fost ridicat la rangul de protoiereu.

Anii prigoanei

În ianuarie 1918 i s-⁠a făcut o percheziție nocturnă în locuință. În martie 1918 a fost ales membru al Dumei raionului Narva din partea partidului cadeților, deși nu aparținea acestuia. La prima adunare extraordinară a eparhiei Petrograd, în iulie 1918, a fost ales membru al consiliului eparhial, iar la prima ședință a consiliului, la 15 iulie 1918, președinte al acestuia. În toamna lui 1920, când consiliul eparhial a fost desființat din ordinul NKVD, a trecut la cancelaria mitropolitului Veniamin (Kazanski) al Petrogradului. La începutul lui septembrie 1918 a fost arestat împreună cu alți reprezentanți ai clerului în legătură cu uciderea lui Moisei Urițki, dus la închisoarea Ceka de pe Gorohovaia, apoi la închisoarea Deriabin. La 2 noiembrie 1918 a fost arestat din nou, dus la secția de poliție din Vîborg, apoi la fosta închisoare militară din Vîborg, și eliberat la 12 noiembrie. Din noiembrie 1919 până în mai 1922 a fost paroh al catedralei Sfânta Treime Izmailovski din Petrograd.

La 31 mai 1922 a fost arestat în procesul „rezistenței la confiscarea valorilor bisericești”. A fost judecat în procesul de la Petrograd, în care, împreună cu mitropolitul Veniamin și alții, a fost osândit la moarte prin împușcare. Mai târziu pedeapsa i-⁠a fost schimbată, ca și altora, în cinci ani de închisoare. A stat patruzeci de zile în celula condamnaților la moarte. Despre arestări, închisoare și proces a lăsat amintirile „Memoriile unui condamnat la moarte despre cele trăite”, o spovedanie sinceră a unui preot care se pregătea duhovnicește de moarte, învingea îndoielile, își amintea de cei dragi și așteptase în fiecare noapte să fie luat. Povestește că știa de la mulți că împușcă noaptea: iarna de seara, vara în zorii zilei, și că nopțile scurte din iulie erau un mare bine; încerca să nu doarmă ziua și, după ce se făcea ziuă, adormea liniștit, căci dacă seara îl lăsaseră în pat, dimineața nu-⁠l vor împușca. Odată a crezut că i-⁠a venit ceasul, când a auzit cheia în ușa celulei lui, s-⁠a ridicat, s-⁠a închinat și s-⁠a pregătit să meargă, cu sufletul liniștit și cu o hotărâre, dar ușa s-⁠a deschis, s-⁠a închis repede și a auzit doar: „Scuzați, ne-⁠am greșit.” A stat doi ani în închisoare, apoi a fost eliberat.

Din aprilie 1924 până în septembrie 1930 a fost paroh al bisericii Arhanghelului Mihail (Malokolomenskaia) din Leningrad. În 1926 a predat teologie dogmatică și Noul Testament la Cursurile superioare de teologie.

Moartea

A fost arestat la 2 septembrie 1930 în procesul contesei Zarnekau. În vara lui 1929 doi ofițeri emigranți izbutiseră să vină ilegal la Leningrad și să o scoată peste hotare pe contesa Zarnekau, fiica prințului de Oldenburg. OGPU a aflat despre împrejurările evadării când contesa le-⁠a descris în presa emigranților și a publicat numele unor persoane cu care avusese legături la Petrograd. Au fost arestate aproximativ patruzeci de persoane din anturajul ei, între care și părintele Mihail. Cu puțin înainte de moarte i-⁠a spus unui coleg de celulă că a trăit o viață nu întotdeauna ușoară, că a crescut copiii și că trebuie să se bucure că Domnul îi dă acest sfârșit, nu boala bătrâneții și ani de suferință pe pat, iar pe el îl cheamă Domnul la El pe o cale binecuvântată. La 2 ianuarie 1931 a fost osândit la moarte și, după câteva zile, a fost împușcat.

La 16 iulie 2005 Sfântul Sinod al Bisericii Ruse a hotărât să fie trecut numele protoiereului Mihail Celțov în soborul noilor mucenici și mărturisitori ai Rusiei din secolul al XX-⁠lea.

Familia și scrierile

Tatăl lui a fost preotul Pavel Mihailovici Celțov. A avut fiii Pavel (1905-1943, arestat în 1922 în procesul valorilor bisericești, achitat, mort pe front), Vasili (1908-1988, exclus în 1933 din institutul chimico-⁠tehnologic din Leningrad), Semion (1915-1942, arestat în 1939, osândit la zece ani de lagăr, mort în închisoare în regiunea Arhanghelsk) și Gheorghe (1917-2001, inginer-⁠șef, arestat în 1945, osândit în 1946 la cincisprezece ani de lagăr, eliberat în 1955, în anii 1990 membru al societății „Memorial”). Între scrierile lui sunt: „Biserica Regatului Serbiei” (1899), „Edinoverie în cei o sută de ani de existență a ei în Biserica Rusă” (1900), „Creștinismul și politica” (1906), „Esența înnoirii bisericești” (1907), „Despre credință și necredință” (1910), „Învățătura ortodoxă creștină”, manual de religie (șapte ediții între 1911 și 1917), „Căutările religioase de azi: teosofia” (1914) și „Concepția creștină despre lume” (1917), precum și „Care este cauza prăbușirii bisericești din 1920-1930” și „Memoriile unui condamnat la moarte”, publicate după moarte.