Alexandru de Svir

Cuviosul Alexandru de Svir, în botez Amos, a fost un monah și egumen rus, ctitorul mănăstirii Alexandru-⁠Svirski. Biserica Rusă l-⁠a canonizat la sinodul de la Makariev din 1547. Se pomenește la 17 aprilie (aflarea moaștelor) și la 30 august.

S-⁠a născut la 15 iunie 1448, în satul Mandera, în Obonejia Novgorodului, la răsărit de lacul Ladoga, în familia unor țărani nu prea înstăriți, Ștefan și Vassa, care au primit mai târziu și ei chipul monahal, cu numele Serghie și Varvara. Unii cercetători îl socotesc de neam vepsian. După viața lui, mama l-⁠a cerut mult timp lui Dumnezeu și l-⁠a născut după ani de nerodnicie; a primit numele proorocului Amos. Dat la învățătură, a învățat greu. La nouăsprezece ani (după alte surse, la douăzeci și șase) a plecat în taină la mănăstirea Valaam, a stat șapte ani ca frate și în 1474 a primit tunderea cu numele Alexandru. S-⁠a retras apoi pe o insulă singuratică, numită mai târziu Sfântă, unde a nevoit vreo șapte ani într-⁠o peșteră. În 1485, cu binecuvântarea egumenului, a plecat la Lacul Sfânt, lângă Olonețk și râul Svir, unde a trăit în pădure, într-⁠o colibă mică. După douăzeci și cinci de ani de singurătate, după viața lui, a fost învrednicit să vadă Sfânta Treime, singurul sfânt rus care a primit această vedenie: trei îngeri cu toiege în mână, ca la Avraam, și un glas ceresc i-⁠a poruncit să ridice acolo o biserică a Sfintei Treimi și să adune frați. Un înger i-⁠a arătat locul pentru biserică. În locul pustniciei lui s-⁠a ridicat curând o mănăstire.

În 1506, arhiepiscopul Serapion al Novgorodului l-⁠a pus egumen al mănăstirii Sfintei Treimi (mai târziu Alexandru-⁠Svirski). A fost un bun povățuitor al ucenicilor săi și un adevărat doctor al sufletelor; smerenia și hărnicia lui au fost pilduitoare. Mulți mireni au ajuns prin el la credință. A adormit la 30 august 1533, la vârsta de optzeci și cinci de ani. În 1545, ucenicul lui, Irodion, a scris viața lui, din porunca arhiepiscopului Teodosie al Novgorodului, cu binecuvântarea mitropolitului Macarie. Cinstirea în toată Rusia a început curând după moartea lui, iar în 1547, în vremea lui Ivan cel Groaznic, probabil din îndemnul mitropolitului Macarie, care îl cunoscuse, soborul de la Makariev a hotărât cinstirea lui în toată Biserica. Țarul a poruncit ca un paraclis al bisericii Acoperământului de pe Șanț să fie închinat lui, în amintirea biruinței oștirii ruse asupra țareviciului Epancea, în ziua pomenirii lui, în 1552.

Moaștele i-⁠au fost aflate la 17 aprilie 1641 și, după viața lui, erau nestricate. Pelerinii rodeau cu dinții chilia și butucul lui, spre vindecarea durerilor de dinți; Sinodul a poruncit în 1735 să fie arse. La 22 octombrie 1918, la deschiderea raclei, după rapoartele sovietice, s-⁠ar fi găsit în loc de moaște o păpușă de ceară; mărturia monahilor prezenți și o comisie sovietică mai târzie au arătat însă că în racla se afla un trup omenesc. Ucenicii lui cei mai cunoscuți sunt Adrian Zavalișin, Ghenadie și Nichifor din Vajeozero, Corneliu din Padansk, Terapont de la Vozneseni, Casian din Solomen.