Paisie de la Kiev

Cuviosul Paisie de la Kiev, în lume Prokopie Grigorievici Iaroțki (1821-1893), a fost frate de cruce, cu rasă, al Lavrei Peșterilor din Kiev și nebun pentru Hristos. Biserica Rusă îl cinstește pentru smerenia cu care a purtat batjocura oamenilor, pentru darul rugăciunii, al înainte-⁠vederii și al vindecărilor și pentru dragostea pe care o ascundea sub chipul nebuniei. Sinodul arhieresc al Bisericii Ruse l-⁠a proslăvit pentru cinstire în toată Biserica la 30 noiembrie 2017.

Copilăria și drumul spre mănăstire

Prokopie s-⁠a născut la 8 iulie 1821 în orașul Lubni, din gubernia Poltava, într-⁠o familie numeroasă și înstărită de orășeni. Mama lui era o femeie adânc credincioasă, care și-⁠a crescut toți copiii în evlavie și curăție și iubea mai ales să primească rătăcitori și pelerini. Fiind cel mai mic, el a fost îndrăgit cu deosebire de ea.

La zece ani a fost dat la școala bisericească din Kiev. Tânărul fugea adesea de la ea la Lavră, iar învățătorii și rudele l-⁠au socotit îndărătnic și neascultător și au încercat în zadar să-⁠l îndrepte. A părăsit școala neterminată și a lucrat ca copist la administrația orașului, unde fratele său mai mare era secretar.

La șaisprezece ani a fost primit în Lavra Peșterilor ca începător provizoriu. Au trecut aproape trei ani în această stare nehotărâtă, fiindcă nu izbutea să adune actele cerute, între care consimțământul în scris al mamei și al frailor și eliberarea din obștea orășenească. Pierzându-⁠și nădejdea, voia să plece, dar s-⁠a îmbolnăvit greu și a fost dus la spitalul fraților. Acolo a avut o vedenie: Maica Domnului i-⁠a descoperit nevoința de mai târziu și l-⁠a mustrat pentru puținătatea sufletului. Duhovnicul său a vestit vedenia egumenului Lavrei, arhimandritul Laurențiu, care a poruncit îndată să rămână în Lavră și să i se păstreze actele la cancelarie. La 23 martie 1850 a fost înscris novice deplin, cu ascultarea de cântăreț la strană, la Peșterile Apropiate.

Începuturile nebuniei

Ca duhovnic și l-⁠a ales pe cuviosul Partenie (după alte date, pe starețul Porfirie). Mare înrâurire a avut asupra lui și un alt mare stareț, fericitul Teofil. În ascultarea de la strană, Prokopie a fost de multe ori luat în râs de tovarășii săi cântăreți, iar el și-⁠a înmulțit rugăciunea. Primele semne ale nebuniei erau că nu citea niciodată din carte în biserică, ci din memorie, ținând cartea cu susul în jos. Se adresa Maicii Domnului cu „dumneavoastră”, se purta uneori ciudat în biserică și ștergea balustradele cu rasa.

În 1853, pentru aceste purtări neînțelese, a fost scos din ascultarea de la strană și mutat ca scriitor la schitul Goloseevo. Acolo a primit încă o ascultare, aceea de a citi rugăciunile din pravila Mitropolitului Filaret al Kievului. În 1854, cu binecuvântarea ierarhului, ieroschimonahul Moise, conducătorul schitului, l-⁠a tuns în rasoforie cu numele Paisie.

Nebunia pentru Hristos

La puțin timp după tundere, părintele Paisie s-⁠a întors la Lavră și a început nevoința grea a nebuniei pentru Hristos. Se purta ca un smintit, rătăcea prin mănăstirile Kievului și venea la Lavră doar la slujbe. Dormea oriunde, și nimeni nu l-⁠a văzut dormind cu adevărat. Se îmbrăca sărăcăcios, purta pe cap o cârpă murdară și în picioare cizme sparte, fără tălpi. Ținea mereu în mână un băț înfășurat într-⁠o cârpă. Dacă cineva îi dădea o rasă, o murdărea mai întâi în noroi, o tăia sau o rupea în mai multe locuri și abia apoi o îmbrăca, iar anteriile le dădea săracilor. Pentru fiecare milostenie primită făcea metanii, pomenind pe nume pe toți binefăcătorii.

Se hrănea cu resturile de la masa frăției, amestecând toate bucatele în farfurie și păstrând rămășițele într-⁠o oală mică, pe care le mânca peste vreme, deși pentru alții deveniseră nemâncabile. Pe 12 decembrie 1854 a primit două luni de concediu ca să-⁠și vadă mama, care nu-⁠l mai văzuse de paisprezece ani, de la intrarea lui în mănăstire. La întoarcere a fost trimis la brutărie, dar la 10 noiembrie 1855, din lipsă de cântăreți, a fost readus la strana Peșterilor Apropiate. Câteva luni nu s-⁠a dedat unei nebunii vădite, ci s-⁠a ocupat în taină cu înălțarea duhului și a fost chiar numit ajutor de tipicar. Spre a scăpa de ispite, a hotărât să se îndepărteze pentru totdeauna de oameni.

Rătăcea prin oraș și prin mănăstiri. Venea rar la Lavră, în timpul slujbei, și lângă strană bolborosea cuvinte fără șir. Din chilia cântăreților a fost mutat într-⁠o gheretă, dar a refuzat și această odihnă și s-⁠a stabilit pe un pod, unde își petrecea zilele în tot felul de suferință, vara în arșiță, iarna în ger. Se ruga uneori în genunchi în zăpadă, iar în biserică se mișca neîncetat, mustrând pe cei ce se rugau și tulburând slujba prin strigăte și mișcări ciudate. Conducerea mănăstirii îl privea ca pe un bolnav sufletește. În 1867, mitropolitul Kievului a încercat să-⁠l așeze la schitul Kitaev, sub supraveghere, într-⁠o chilie, dar fără rezultat.

Darurile sale

Își batjocoreau mulți, îl scuipau și îl loveau, iar el le ierta tuturor și se ruga cu blândețe pentru ei. Pentru această smerenie și mucenicie de bunăvoie, Domnul i-⁠a dăruit rugăciunea făcătoare de minuni, înainte-⁠vederea și darul vindecărilor și o mare iubire plină de milă pentru oameni, pe care o ascundea sub vălul nebuniei. Se adresa fiecăruia cu „suflețelule” și lua asupra sa greșelile, gândurile și păcatele tainice ale celui din fața lui, mustrându-⁠le ca pe ale sale.

Mulți veneau din orașe și sate îndepărtate să-⁠l vadă. Fericitul a prevăzut uciderea împăratului Alexandru al II-⁠lea și numirea Sfântului Ioanichie (Rudnev, † 1900) la scaunul mitropolitan al Kievului. Se afla mereu la timp acolo unde trebuia să mângâie pe cei descurajați, să împace pe cei certați și să întărească pe cei ce se nevoiau. Cu vremea, tot Kievul l-⁠a îndrăgit.

Din 1867 a trăit la schitul Kitaev, iar în 1879 a fost așezat în casa de ocrotire a fraților de acolo, unde, slab și el, îngrijea cu multă dragoste pe cei și mai bolnavi. A slujit și pe mama sa bolnavă și a petrecut-⁠o la locul ultimei odihne.

Moartea și slăvirea

Starețul și-⁠a cunoscut dinainte ziua morții. Simțind că se apropie sfârșitul, a mers la Lavră și a fost primit în spitalul fraților. La 17 aprilie 1893, după ce s-⁠a împărtășit cu Preacuratele Taine, a adormit întru Domnul în liniște. A fost îngropat în cimitirul fraților de la schitul Schimbării la Față, aflat în grija Lavrei, desființat în vremea sovietică. Tot Kievul l-⁠a plâns. Terenul fostului cimitir se află astăzi într-⁠o grădină particulară, în vechea localitate Mîșelovka din Kiev.

Sinodul arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse l-⁠a proslăvit la 30 noiembrie 2017. Cuviosul Paisie este pomenit la 17 aprilie, precum și în soborul sfinților din Kiev și în cel al sfinților din Poltava.