Alexandru Medem

Sfântul Mucenic Alexandru Medem (1877-1931) a fost moșier credincios din gubernia Saratov și a murit în închisoarea din Sîzran la 1 aprilie 1931. Se pomenește la 23 noiembrie, la 7 februarie, odată cu soborul noilor mucenici, la 11 iulie, cu sfinții din Novgorod, la 12 august, cu sfinții din Samara, și la 12 septembrie, cu sfinții din Saratov.

S-⁠a născut în 1877 la Mitava, în gubernia Curlanda, în familia senatorului Anton Ludvigovici Medem, care a deținut înalte funcții, între care cea de guvernator al Novgorodului; poporul îi păstra cea mai bună amintire. În 1905, în timpul tulburărilor din gubernia Novgorod, mergea fără escortă la locurile cu neliniște, intra în mijlocul mulțimii răsculate, saluta, își scotea șapca și începea să vorbească încet, și mulțimea se liniștea și îl asculta. Odată a apărat o văduvă pe care un negustor o înșelase, scoțându-⁠i cambii pentru o sumă mare: i-⁠a cerut negustorului cambiile și le-⁠a aruncat în foc, apoi i-⁠a spus că nu avusese dreptul să facă astfel și că poate să-⁠l dea în judecată; negustorul nu a mai dat în judecată și văduva a fost scăpată de ruină. În anii 1870 Anton Ludvigovici a cumpărat o moșie de șase mii de desetine în ținutul Hvalînsk, din gubernia Saratov; fiul său Alexandru a vândut din ele două mii de desetine țăranilor, la preț cât se poate de mic.

Alexandru a terminat gimnaziul la Novgorod, apoi în 1897 facultatea de drept a Universității din Sankt-⁠Petersburg, dar slujba de jurist nu l-⁠a atras. Din pruncie a fost legat de pământ; aproape nicio muncă agricolă nu se făcea fără el. În 1901 s-⁠a căsătorit cu Maria Feodorovna Cerikova; au avut patru copii, un fiu și trei fiice. Fiul a emigrat în Germania după revoluție, iar una dintre fiice a fost împușcată în 1938. Până în 1918 a condus moșia. După ce puterea sovietică a confiscat toate proprietățile private, a arendat câteva desetine, pe cât putea să muncească singur. Trăiau sărac, adesea cu bani luați cu împrumut, care îi ajungeau doar pentru sămânță și pentru cele mai de trebuință lucrări. Uneori nu aveau cal, iar locul era la treizeci de kilometri de oraș, și mergea pe jos sau cu căruțe de ocazie.

Arestările

La începutul războiului civil, Alexandru și cei doi frați ai lui au hotărât că, fiind ruși, nu vor ridica mâna asupra alor lor și nu vor lua parte la războiul civil. În 1918 bolșevicii l-⁠au arestat și l-⁠au osândit la moarte, dar în ajunul executării l-⁠au lăsat acasă să-⁠și ia rămas-⁠bun de la ai lui; când se pregătea să se întoarcă dimineața la închisoare, albii au alungat pe bolșevici din oraș, și osânda s-⁠a anulat. În vara lui 1919 a fost din nou arestat și închis la Saratov. Întors din închisoare, spunea că nicăieri nu s-⁠a rugat mai bine decât în închisoare, unde moartea bate noaptea la ușă și nu se știe a cui e rândul. În vara lui 1923 OGPU l-⁠a arestat iar și l-⁠a închis la Saratov; anchetatorul l-⁠a întrebat cum ar organiza o gospodărie de creștere a vitelor, iar el i-⁠a povestit în amănunt; anchetatorul a ascultat cu interes și a încheiat: „Îmi plac oamenii ca dumneata. Dar, desigur, gospodărie nu vă vom da”. La sfârșitul lui octombrie 1923 a fost eliberat.

Credința lui

Arestările și lipsurile i-⁠au întărit sufletul și credința. În 1922 i-⁠a scris fiului său, Feodor: „Peste câteva zile e ziua ta; împlinești douăzeci și unu de ani, majoratul civil. Mă voi ruga cu căldură pentru tine, băiatul meu, ca Domnul să te ajute să-⁠ți parcurgi drumul pământesc cu cinste, să-⁠ți mântuiești sufletul, să-⁠ți dea tărie sufletească și trupească, îndrăzneală și credință tare. Numai credința că nu se sfârșește totul aici dă puterea să nu te agăți cu orice preț de viața ta de puțină însemnătate. Cu adevărat liber poate fi numai omul adânc și sincer credincios. Atârnarea de Dumnezeu e singura care nu înjosește pe om, ci îl înalță. Crede neclintit, roagă-⁠te mereu cu credință, nu te teme de nimic în afară de Dumnezeu și de conștiința călăuzită de El; nu supăra pe nimeni”. În 1925 soția lui scria fiului: „Tatăl tău a crescut neobișnuit de mult moralicește în acești ani. O asemenea credință, pace și liniște sufletească, adevărată libertate și tărie de duh n-⁠am văzut în viața mea”.

Greutățile, boala și munca grea, uneori peste puteri, l-⁠au silit să lase lucrul pământului. Le scria copiilor că i s-⁠a oferit să intre în serviciu, dar că nu poate sluji celor care jefuiesc Rusia și sufletul poporului rus: „Nu pentru aceasta m-⁠a păstrat Domnul din situații fără ieșire, ca să trădez poporul meu slujind pierzătorilor lui. Nu pot și nu voi sluji; mai bine voi muri de foame”. În 1928 a fost arestat și închis la Saratov. După anchetă a fost osândit să nu locuiască în șase orașe mari și s-⁠a așezat la Sîzran, aproape de locurile natale; rămas văduv, a mers în surghiun cu fiicele. În toamna lui 1930 a fost arestat din nou. Anchetatorul l-⁠a întrebat ce convingeri politice are și ce atitudine față de puterea sovietică. A răspuns: „Nu am convingeri politice precise, pentru că nu m-⁠am ocupat de politică. Față de orânduirea existentă atitudinea mea e loială. Cu programul partidului comunist și al puterii sovietice nu sunt de acord”.

Ultima arestare

La anchete s-⁠a ținut cu mare stăpânire și demnitate, deși suferea greu de tuberculoză pulmonară, de câțiva ani. Anchetatorul susținea că arestatul e dator să răspundă la toate întrebările, dar Alexandru Antonovici, absolvent de drept, era de altă părere. Întrebat despre cunoștințele lui din Sîzran, a răspuns că nu are; despre cei cunoscuți din vedere a spus că nu poate să-⁠i numească, pentru că nu-⁠i amintește bine și nu vrea să-⁠i dea drept buni cunoscuți. La sfârșitul lui 1930, ancheta nu a ajuns până la învinuire. La începutul lui 1931 tuberculoza i s-⁠a agravat din pricina condițiilor grele ale închisorii, și la 22 februarie a fost mutat în pavilionul spitalului închisorii din Sîzran. Fiicele, aflând de starea lui, au cerut să-⁠l vadă; li s-⁠a spus să vină a doua zi, dar când au venit li s-⁠a răspuns că tatăl lor fusese îngropat în ajun, fără să spună unde. Alexandru Antonovici a murit în spitalul închisorii la 1 aprilie 1931, la ceasul unu după-⁠amiaza. A fost cântat de obște, în lipsă, în catedrala din Sîzran.