Milie

Sfântul Sfințit Mucenic Milie (Mar Milie) a fost episcop al Susei, în Persia sasanidă, dinainte de 315 până la mucenicia lui, în 340 sau 341. S-⁠a ostenit pentru creștinarea Susei, a călătorit mult prin Imperiul Roman de Răsărit, s-⁠a împotrivit pretențiilor episcopului Papa de la Seleucia-⁠Ctesifon și a fost ucis la începutul marii prigoane de patruzeci de ani a creștinilor din Persia. Este pomenit la 10 noiembrie (după alte izvoare, la 13 noiembrie).

Izvoarele și numele

Milie este pomenit într-⁠una dintre actele martirilor persani din Martirologiul sirian din 411. Sozomen, scriind la Constantinopol în prima jumătate a secolului al V-⁠lea, rezumă pe scurt o povestire siriacă despre viața lui, iar spre sfârșitul secolului al VI-⁠lea a apărut o hagiografie siriacă mai întinsă, Faptele lui Milie sau Mucenicia lui Milie. Povestea lui a ajuns și în Martirologiul vechi englez. Numele Milie este probabil persan (înseamnă „viteaz”), deși ar putea veni și din latinescul miles, ostaș; era frecvent în Biserica Răsăritului din Persia și necunoscut în Imperiul Roman. Numai un manuscris al Synodicon Orientale pomenește șapte episcopi cu acest nume. În sinaxarele grecești apare ca Millis, Miles sau Milos.

Tinerețea și călătoriile

După Fapte, Milie era originar din Susa. Înainte de a se face creștin a fost zoroastrian și a slujit în armata sasanidă. A fost hirotonit episcop al Susei de episcopul Agapet (Gadiahb) din Beth Lapat (Gondeshapur). A călătorit mult în împrejurimile Susei, apoi a făcut o serie de pelerinaje creștine. După Sozomen, neizbutind să convertească locuitorii la creștinism, a rostit blesteme împotriva orașului și a plecat; curând, spune Sozomen, orașul a atras mânia regelui și a fost nimicit de o armată cu trei sute de elefanți de război. În călătoriile lui a luat cu el doar Evangheliile. S-⁠a oprit mai întâi la Ierusalim, apoi la mănăstirea Sfântului Antonie din Egipt, unde l-⁠a întâlnit pe Amun, urmașul lui Antonie, și în sfârșit la Nisibis, unde l-⁠a ajutat pe episcopul Iacov să zidească biserica ce îi poartă numele. Apoi a mers la Seleucia-⁠Ctesifon, capitala imperiului. S-⁠a socotit însă că aceste călătorii sunt „o născocire apărătoare a istoriei” a unor dizidenți de mai târziu, potrivnici autorității tot mai mari a episcopilor din Seleucia-⁠Ctesifon, care ar fi vrut să-⁠și sprijine cauza legându-⁠și eroul de oameni și nume cunoscute din Biserică.

La Seleucia-⁠Ctesifon

Milie a fost principalul potrivnic al pretențiilor de întâietate în Biserica persană ale lui Papa bar Aggai, episcopul Seleuciei-⁠Ctesifonului. Înfruntarea lor, la un sinod din 315, este povestită în două chipuri deosebite în Faptele lui Milie și în Synodicon Orientale. În Synodicon, într-⁠o scrisoare presupusă citită de episcopul Agapet la sinodul patriarhului Dadișo (424), unii episcopi l-⁠au acuzat pe Papa de „silnicie și necurăție”, iar Milie îl judeca; în timpul procesului, Papa a lovit Evanghelia, zicând mânios: „Vorbește, Evanghelie, vorbește.”, și a fost lovit prin judecată dumnezeiască de o paralizie a unei părți a trupului, probabil un atac. Starea lui a fost adusă la cunoștința episcopilor Imperiului Roman, care au trimis o scrisoare prin care întăreau poziția episcopului Seleuciei ca cap al Bisericii din Persia și puneau în fruntea ei pe arhidiaconul lui Papa, Simeon bar Sabbae, cât timp acesta era neputincios; episcopii apuseni au respins procesul, pentru că „numai Hristos poate fi judecător al unui patriarh”. În Faptele lui Milie, el a ajuns la Seleucia-⁠Ctesifon și a găsit Biserica în schismă; l-⁠a înfruntat pe Papa într-⁠o adunare publică, ținând în mână Evanghelia. Papa a apucat Evanghelia și a zis: „Vorbește, deci, Evanghelie, dacă ai ceva de spus.” Înainte ca Papa să fie lovit (de un fulger, în acest izvor), Milie a explicat mulțimii că Dumnezeu îl va pedepsi pentru mândrie. În izvoarele romane nu se află nicio urmă a unei apelări din partea unui episcop persan, iar scrisoarea episcopilor romani este probabil o născocire din vremea patriarhului Iosif (552-567), dar nu este nici un motiv să ne îndoim că a avut loc o înfruntare între Papa și episcopii conduși de Milie pentru autoritate în Biserica persană.

Mucenicia

Versiunea păstrată a Faptelor lui Milie a fost scrisă probabil la sfârșitul secolului al VI-⁠lea și cuprinde multe elemente minunate, care fac greu de despărțit faptele de ficțiune. Jérôme Labourt a socotit, după pomenirea la sfârșit a unor tovarăși altfel necunoscuți, că ar putea îmbina tradiții legate de mai mulți mucenici. După Fapte, după plecarea din Seleucia-⁠Ctesifon, Milie a făcut minuni: a scos mulți demoni din oameni, a vindecat o femeie care zăcea de zece ani, a lovit cu lepră pe un om care judecase nedrept și se jurase mincinos, ca pe Ghehazi, și mulți au primit credința în Hristos. A fost arestat de șahul Șapur al II-⁠lea la începutul marii prigoane (340 sau 341) și executat la Ray (Beth Raziqaye). Se povestește că, întors în ținutul său și convertind pe mulți, guvernatorul Gormizd Gufriz a poruncit să fie aruncați în temniță el și doi ucenici; judecat, a răspuns cu neînfricare: „Credința mea este adevărată și nu o voi apăra cu cuvintele tale mincinoase. Învățătura mea este curată și nu o voi arăta urechii tale necurate, dar îți voi spune adevărul: vai ție, nelegiuitule, și tuturor celor care ca tine ocărăsc pe Dumnezeu. După dreptatea Lui, vă va osândi în veacul viitor la iad și la întunericul lui înfricoșător.” Furios, Gormizd l-⁠a străpuns în piept cu sabia, iar fratele lui, Nerses, i-⁠a înfipt un cuțit în inimă. Murind, Milie a spus: „Dacă v-⁠ați înțeles să mă ucideți pe mine nevinovat, mâine, în același ceas în care m-⁠ați ucis, veți vărsa sângele unul altuia, iar mama voastră va rămâne fără copii.” Cei doi ucenici ai lui au fost uciși cu pietre, iar trupurile mucenicilor au fost îngropate de creștini, cu cântări. A doua zi, frații Gufriz și Nerses s-⁠au ucis unul pe altul la vânătoare.

Milie a fost îngropat la Malcan, împreună cu tovarășii lui Aborsima și Sina; datorită ocrotirii sfântului, Malcan a ajuns mai târziu o fortăreață de neînvins. Milie, Aborsima și Sina sunt între cei 120 de martiri persani numiți în cel mai vechi manuscris sirian datat, Martirologiul din 411. O copie siriacă a Faptelor pare să fi ajuns în Anglia, poate printre lucrurile lui Teodor de Tars; Milie este în Martirologiul vechi englez de la sfârșitul secolului al IX-⁠lea, la 15 noiembrie, pe baza unei relatări siriace. Faptele nu au fost traduse niciodată în greacă, dar povestea lui era cunoscută în lumea greacă: o relatare se află în Sinaxarul Constantinopolului de la sfârșitul secolului al IX-⁠lea, iar Menologhionul întocmit pentru împăratul Vasile al II-⁠lea, pe la 1000, cuprinde mucenicia lui Milie, Aborsima (Evbores) și Sina (Sebon), la 13 noiembrie. În 596 exista o mănăstire cu hramul lui în Licaonia, în Asia Mică, căreia papa Grigorie cel Mare i-⁠a scris igumenului Atanasie. Singura biserică din Europa cu hramul lui este la Patras, în Grecia, zidită după o minune atribuită lui acolo în 1939.