Amfilohie de la Pocaev

Cuviosul Amfilohie de la Pocaev (pe numele de mirean Iacov Varnavovici Golovatiuk) a fost un schimonah și părinte duhovnicesc al Lavrei Adormirii din Pocaev, un bătrân tămăduitor și înainte-⁠văzător din Ucraina de vest, care a trăit cea mai mare parte a vieții sub prigoana comunistă. S-⁠a născut în 1894 în satul Mala Ilovița, din regiunea Ternopil, și a trecut la Domnul la 1 ianuarie 1971. Biserica îl pomenește la 29 aprilie după calendarul vechi.

Copilăria și tinerețea

S-⁠a născut la 27 noiembrie 1894 (9 decembrie după calendarul nou) în satul Mala Ilovița, între munții Kremenețului, cel mai nordic sat al regiunii Ternopil, pe atunci în Imperiul Rus, într-⁠o familie țărănească cu zece copii, și a primit la botez numele Iacov. Tatăl, Varnava, era un meșter priceput, care făcea calapoade și sănii și era cunoscut ca bun potrivitor de oase; Iacov îl ajuta adesea să îngrijească oamenii care veneau după ajutor. Mama, Ana, era o femeie temătoare de Dumnezeu, care a sădit în copii dragostea de rugăciune și de biserică.

În 1912 a fost luat în armata țarului. A slujit la Luțk, apoi la Tomsk, unde a fost infirmier la spital, și a participat la lupte ca felcer pe front. A fost luat prizonier de austrieci și a muncit trei ani la un fermier în Alpi, câștigându-⁠i încrederea, iar în 1919 a izbutit să fugă și să se întoarcă acasă. Se gândea să se însoare, dar o convorbire cu preotul parohiei i-⁠a schimbat calea.

În lavră

În 1925 a intrat la Lavra Adormirii din Pocaev, alegând calea strâmtă a monahismului. A făcut cu smerenie și osârdie ascultările primite, făcând sănii și roți și cântând în strană. La 8 iulie 1932, cu binecuvântarea mitropolitului Dionisie al Varșoviei și al întregii Polonii, a fost tuns în monahism cu numele Iosif, la 27 septembrie 1933 a fost hirotonit ierodiacon de episcopul Antonie Marțenko, iar la 27 septembrie 1936, ieromonah. A petrecut mult timp rugându-⁠se înaintea icoanelor făcătoare de minuni din Pocaev și a fost păzitorul Urmei Maicii Domnului, stânca pe care, după tradiție, a rămas urma piciorului ei, la arătarea ei la Pocaev pe la 1240.

Ostenelile alături de tatăl său și experiența de infirmier îi dăduseră unele cunoștințe de vindecare, și mulțimi de oameni veneau la lavră să-⁠i ceară ajutorul, mai ales ca potrivitor de oase. Medicii spuneau că arăta locul fracturilor fără să vadă radiografii, semn al darului înainte-⁠vederii. Egumenul i-⁠a spus: „Ești monah bun, dar din cauza ta frații nu au pace nici ziua, nici noaptea; mută-⁠te la cimitir și acolo să trăiești și să tămăduiești.” Părintele Iosif s-⁠a așezat într-⁠o căsuță de lângă cimitirul mănăstirii, împreună cu ieromonahul Irinarh, și a petrecut acolo peste douăzeci de ani, slujind bolnavii. Pe vremea ocupației poloneze, tratamentul la medici costa mult, iar oamenii simpli veneau la el, și el îi vindeca fără plată. Uneori primea în dar alimente, care în anii grei au scăpat frățimea lavrei de foamete. Povestea cum, la începutul celui de-⁠al Doilea Război Mondial, culcat la coasă, a auzit limba germană și zgomot de pași și arme, când nu era nimeni în jur, iar seara germanii au intrat în Pocaev. De atunci știa, spunea el, cine vine la el, ce-⁠l doare și cât mai are de trăit.

Potrivit amintirilor unor luptători, părintele Iosif a ajutat în taină, de mai multe ori, ostași răniți ai UPA, îmbrăcat în haine mirenești, astfel încât cei vindecați nu știau cine i-⁠a ajutat. Nu se amesteca în politică, dar spunea: „Există neam ucrainean și trebuie să fie și stat ucrainean. Dar noi suntem neputincioși, nu avem arme.” Tuturor celor în care se încredea le spunea că se roagă fără încetare pentru cei căzuți, pentru cei rămași în viață și pentru cei din surghiun. Mulți deținuți ucraineni din lagărele staliniste îl socotesc ocrotitor al lor. După război, în căsuța de la cimitir au început să vină și agenți ai poliției politice și luptători ai UPA, iar într-⁠o seară, cu o oră înainte de miezul nopții, paisprezece bărbați înarmați au intrat în locuința lui sărăcăcioasă și au cerut cină; abia a scăpat de împușcare. Apoi a fost mutat în lavră, unde fluxul de bolnavi a continuat, iar medicii au cerut starețului să-⁠i interzică practica ca om fără diplomă. A primit în continuare și îndrăciți aduși din toată Uniunea Sovietică.

Apărarea lavrei

La sfârșitul anilor 1950 a început o nouă prigoană împotriva Bisericii. Călugării au rămas neclintiți și gata să moară pentru sfințeniile lavrei. Autoritățile îi amenințau că îi vor îneca în fântâna sfântă, iar părintele Iosif a răspuns liniștit: „Noi tocmai asta ne dorim”, adică moartea mucenicească. În toamna lui 1962, când lavra era în pragul închiderii, iar autoritățile voiau să ia catedrala Sfintei Treimi, un novice a alergat să spună că miliția luase cheile de la starețul. Zece milițieni stăteau la ușa catedralei, cu șeful lor. Părintele a ieșit în întâmpinare, a smuls pe neașteptate legătura de chei din mâna șefului și a dat-⁠o tânărului stareț Vartolomeu, apoi a strigat către localnicii adunați, care au atacat pe milițieni și i-⁠au silit să se retragă. Știa ce îl așteaptă.

După o săptămână, a fost dus cu forța la spitalul de psihiatrie de la Budaniv, la peste o sută de kilometri de Pocaev, tuns, lipsit de cruce și de haine și ținut într-⁠un salon cu patruzeci de bolnavi dezbrăcați, unde i s-⁠au dat medicamente care i-⁠au umflat tot trupul. Numeroase scrisori, precum și cererea Svetlanei Alilueva, fiica lui Stalin, pe care o vindecase mai înainte de o boală sufletească, i-⁠au dat putința să părăsească spitalul. Nu i s-⁠a îngăduit să se întoarcă în lavră și s-⁠a așezat la nepotul său, în Mala Ilovița, unde a continuat să slujească oamenii, ținând adesea molitfă cu sfințirea apei în curtea casei. Se credea că are darul proorociei și al facerii de minuni.

La îndemnul autorităților locale, unul din cei nouăsprezece nepoți ai lui, un tractorist, l-⁠a dus în afara satului, în mlaștină, l-⁠a bătut și l-⁠a aruncat în apă înghețată. Aflat în pragul morții, a fost dus la lavră și, socotit pe moarte, tuns în marea schimă cu numele Amfilohie, după Sfântul Amfilohie de Iconiu. S-⁠a însănătoșit încet, dar, fără drept de ședere în lavră, s-⁠a întors în sat și a reluat slujirea lui de tămăduitor. Povestea spune că el ar fi înviat odată o fetiță care murise pe drum, pe când mama o ducea de departe la bătrân. S-⁠a mutat la Domnul la 1 ianuarie 1971, la vârsta de șaptezeci și șase de ani.

Canonizarea și cinstirea

La 23 aprilie 2002, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe din Ucraina (Patriarhia Moscovei) a hotărât proslăvirea bătrânului schiegumen din Pocaev Amfilohie. Slujba proslăvirii a săvârșit-⁠o mitropolitul Vladimir al Kievului duminică, 12 mai 2002, în biserica Adormirii a lavrei, iar la 13 mai moaștele au fost mutate din catedrala Adormirii în biserica-⁠criptă a Cuviosului Iov din Pocaev, aflată dedesubt, unde se odihnesc lângă moaștele acestuia. La 3 februarie 2016, Soborul Arhieresc al Bisericii Ruse a hotărât cinstirea lui în întreaga Biserică. Pomenirea se face la 29 aprilie (calendarul vechi), la 1 ianuarie, ziua adormirii, și la 12 mai, ziua proslăvirii.