Asclepie

Cuviosul Asclepiu din Siria a fost sihastru în Siria, în veacurile al IV-⁠lea și al V-⁠lea, iar ucenicul și următorul lui a fost Iacob. Știrile despre el le dă Teodoret al Cirului în capitolul al douăzeci și cincilea din „Istoria iubitorilor de Dumnezeu”, și sunt foarte puține. Izvorul rus dă pomenirea la 27 februarie, iar cel sârb la 25 februarie, cei doi sfinți fiind pomeniți în aceeași zi.

Pe când trăia încă cu frații săi în sat, Asclepiu ducea o viață de nevoință și înfrânare. Mai târziu a ales viața de sihastru și a început să locuiască într-⁠o chilie aflată la zece stadii de chilia lui Policroniu, și a trăit la fel cu el: avea aceeași hrană, aceleași haine și același caracter smerit. Arăta aceeași iubire de străini și de frați ca Policroniu și avea aceeași blândețe și cumpătare. Asclepiu a trăit în cea mai mare sărăcie și s-⁠a rugat neîncetat lui Dumnezeu. Teodoret socotește că Asclepiu s-⁠a slăvit ca nevoitor al evlaviei și în lume, și în monahism, și de aceea a primit o îndoită cunună.

Iacob a fost următorul și imitatorul vieții lui Asclepiu. După izvorul sârb, la douăzeci de ani Iacob s-⁠a închis într-⁠o mică chilie lângă satul numit Nimuza și nu vorbea cu nimeni. Numai celor care veneau le dădea răspunsuri printr-⁠o mică gaură făcută în spirală. În chilie nu aprindea nici foc, nici candelă. Rămânând așa în nevoința lipsirii, a murit în pace în veacul al V-⁠lea.