Walburga

Sfânta Walburga (Walpurga) a fost o misionară anglo-⁠saxonă în ținuturile france și stareță a mănăstirii duble din Heidenheim. A trăit în veacul al VIII-⁠lea și este pomenită la 25 februarie. Cinstită în Biserica Catolică, este socotită și sfântă locală în eparhia berlineză și germană a Bisericii Ortodoxe Ruse. Ziua de 1 mai, ziua canonizării ei, a dat numele „Nopții Valpurgiei”.

Familia și tinerețea

S-⁠a născut în jurul anului 710 în Dumnonia (Devon de azi), în sud-⁠vestul Angliei, într-⁠o familie aleasă, ca fiică a lui Richard Pelerinul și a Wunei de Wessex, și sora fraților Willibald și Winibald. În 721, Richard a plecat în pelerinaj la Roma cu cei doi fii, încredințând-⁠o pe Walburga, în vârstă de unsprezece ani, starețeței mănăstirii duble Wimborne din Dorset. După un an, a aflat că tatăl ei murise la Lucca. Frații ei au îngropat pe tatăl lor și au mers mai departe la Roma, unde s-⁠au îmbolnăvit greu. Willibald a plecat apoi spre Țara Sfântă, iar după vreo șapte ani s-⁠a întors în Italia și a ajuns monah la Monte Cassino; Winibald a rămas la Roma. Între timp, Walburga a rămas la Wimborne, unde a primit învățătură și s-⁠a făcut monahie. Maicile de acolo erau pricepute în copierea și împodobirea manuscriselor și în broderie. A stat în această obște douăzeci și șase de ani.

Misiunea în Germania

În 737 unchiul ei, Bonifaciu, aflat la Roma, și-⁠a chemat nepoții să-⁠l ajute la misiunea din Germania. Winibald a ajuns în Turingia în 740, și, hirotonit preot, a primit grija a șapte biserici; Willibald, hirotonit de Bonifaciu în 741, a început să lucreze în jurul Eichstätt-⁠ului și a devenit întâiul lui episcop. Walburga a trecut Canalul Mânecii și a debarcat poate lângă Anvers, împreună cu monahia Hugeburc, care avea să scrie viețile lui Willibald și Winibald, și cu rudele ei, între ele Lioba. Tradiția spune că în timpul traversării a izbucnit o furtună cumplită și că Walburga a îngenuncheat și s-⁠a rugat, iar furtuna s-⁠a potolit; de aceea e socotită ocrotitoarea marinarilor.

A ajuns la mănăstirea dublă din Heidenheim am Hahnenkamm, întemeiată de Winibald. După moartea lui, în 761, a primit conducerea mănăstirii, ca stareță, și a fost una dintre cele mai de seamă femei ale creștinătății europene de atunci. Bonifaciu a fost printre cei dintâi care au văzut în femei misionare cu drepturi depline. Biograful ei, Wolfhard de Herrieden, povestește despre ea alte minuni: potolirea unor câini turbați care o atacaseră și salvarea de la foame a unui copil cu trei spice. I s-⁠au atribuit și vindecarea unei fete pe moarte și a unei femei în pragul morții la naștere.

Moartea și cinstirea

A murit la 25 februarie 777 sau 779 (izvoarele nu se potrivesc, unii dau 780), după ce a primit ultima împărtășanie de la fratele ei Willibald, și a fost îngropată la Heidenheim. A fost canonizată la 1 mai, probabil în 870, de papa Adrian al II-⁠lea, la inițiativa episcopului Otgar de Eichstätt, care i-⁠a găsit moaștele și le-⁠a mutat la biserica Sfintei Cruci. La Eichstätt, oasele ei au fost puse într-⁠o firidă de stâncă din care a început să picure un ulei, numit „uleiul Sfintei Walburga”, socotit vindecător, mai ales din octombrie până în februarie, la care veneau pelerini. Cinstirea ei a crescut în veacul al XI-⁠lea, când arhiepiscopul Anno al II-⁠lea al Kölnului a dus o parte din moaște la Berg (azi Walberberg) în 1069. Noaptea de 30 aprilie spre 1 mai se numește „Noaptea Valpurgiei”. Este ocrotitoare în boli și epidemii, a bolnavilor, a femeilor care nasc și a țăranilor. Un asteroid îi poartă numele, iar biserica fortificată din Cisnădie a avut, până la Reformă, hramul ei. Cele mai vechi povestiri despre minunile ei sunt ale lui Wolfhard de Herrieden, din jurul anului 895, și Vita secunda, de la sfârșitul veacului al X-⁠lea.