Blesila

Blesila (Blaesilla, 364-384) a fost o văduvă tânără dintr-⁠o familie senatorială din Roma, fiica Sfintei Paula și sora Sfintei Eustochia, ucenică a Sfântului Ieronim. A murit la douăzeci de ani. Este cinstită ca sfântă în tradiția occidentală (în Biserica Romano-⁠Catolică), cu pomenirea la 22 ianuarie; nu are o canonizare formală în Biserica Ortodoxă, iar cinstirea ei vine din scrierile lui Ieronim. Aproape tot ce știm despre ea se datorează acestor scrieri.

Viața

S-⁠a născut la Roma în anul 364, într-⁠o familie bogată de aristocrați, fiica cea mare a Paulei, văduva senatorului Toxotius. Fratele lui Toxotius fusese vicar al Romei și proconsul al Africii. Blesila avea trei surori, între ele Eustochia. Atât Paula, cât și Eustochia făceau parte din „comunitatea creștină plină de viață” a Romei din secolul al IV-⁠lea, alcătuită din femei bogate ca Paula și Asela și povățuită de Ieronim. Blesila era descrisă ca „o fată frumoasă, înzestrată, care iubea viața veselă a Romei aristocratice”; îi plăceau teatrul, ospețele și petrecerile cu alți tineri. La optsprezece ani s-⁠a măritat cu Furius, fiul Titianei, o creștină la fel de cucernică ca mama Blesilei. Soțul a murit după șapte luni, lăsând-⁠o văduvă bogată. L-⁠a plâns, dar, cum arată istoricii, era prea tânără ca să renunțe la viața plină de emoții pe care o iubea; a trăit ca alte tinere văduve din vremea ei, cheltuind cu risipă timpul și banii pe haine, înfățișare și petreceri, bucurându-⁠se de libertatea ei. Ieronim, care sprijinea ascetismul și postul aspru ca disciplină duhovnicească, pentru că socotea că îi ajută pe urmașii lui să-⁠și stăpânească trupul și să se concentreze mai mult asupra lui Dumnezeu, a mustrat-⁠o pentru „viața ei ușuratică”.

Curând după moartea soțului, Blesila s-⁠a îmbolnăvit de friguri; s-⁠a vindecat și a devenit „o femeie schimbată”. Scriitoarea Joan Carroll Cruz spune că a „cedat îndemnurilor harului” și a ales să-⁠și petreacă „restul vieții ei scurte în mare austeritate”. A studiat Scriptura, a învățat greaca vorbită cu accent desăvârșit, a învățat ebraica în câteva luni, purta cărți cu ea oriunde mergea și a cerut lui Ieronim să scrie comentarii pe care să le studieze. Ieronim a spus despre darurile ei de minte: „Cine își poate aminti fără un oftat sârguința rugăciunilor ei, strălucirea vorbirii ei, tăria memoriei ei, ascuțimea minții ei?” Ea l-⁠a îndemnat pe Ieronim să traducă cartea Ecleziastului. A trăit ca ascetă, în haine simple, cu posturi aspre care au slăbit-⁠o mult. Istoricul John Matthews a presupus că purtarea ei s-⁠ar datora depresiei și ar fi un răspuns la boala care îi amenințase viața. Familia s-⁠a alarmat de slăbirea ei. N-⁠a rezistat cerințelor pe care ascetismul le-⁠a pus asupra trupului ei și a murit în patru luni, în anul 384, la douăzeci de ani; izvorul rus spune simplu că a murit de friguri, după ce a trăit în singurătate.

După moarte

După scrisoarea lui Ieronim către Paula, în care descrie moartea Blesilei, Paula a fost atât de copleșită de durere la înmormântarea fiicei, încât s-⁠a prăbușit în procesiune și a trebuit să fie dusă inconștientă. Ieronim, căutând s-⁠o mângâie, a numit-⁠o pe Blesila „biruitoarea în lupta împotriva Satanei”. Istoricii spun că moartea Blesilei a stârnit la Roma „o amară controversă”. Mulți romani au fost revoltați de moartea ei prematură și l-⁠au dat vinovat pe Ieronim; îndemnul lui către Paula să nu o plângă, ca și respingerea plângerilor că durerea ei este prea mare, au fost socotite lipsite de inimă și au pornit părerea romanilor împotriva lui. Romanii au socotit că fusese ucisă de post și au cerut ca monahii să fie izgoniți din Roma. Ieronim, secretarul papei Damas I, atrăsese ura clerului roman și a susținătorilor acestuia prin criticile aduse clerului. Damas a murit în decembrie 384; curând după aceea s-⁠a deschis o anchetă asupra relației dintre Ieronim și Paula și el a fost silit să-⁠și părăsească slujba. A plecat din Roma la Antiohia, apoi la Ierusalim. Paula și sora mai mică a Blesilei, Eustochia, l-⁠au urmat; nu par să-⁠l fi învinuit pentru moartea Blesilei, dar erau încredințate că „a murit în stare de har”. Ieronim și-⁠a petrecut ultimii treizeci și patru de ani ai vieții ca ascet, sprijinit de Paula, care a întemeiat pentru el și pentru ea o mănăstire dublă la Betleem.

Cercetători de azi au legat cazul Blesilei de anorexia nervoasă; aceasta este o interpretare modernă, nu o știre din izvoarele vechi: unii au numit-⁠o „prima victimă a anorexiei nervoase descrisă în literatură”, iar alții au arătat că refuzul hranei era pentru asceții de odinioară un mijloc de înălțare duhovnicească, nu o căutare a „trupului perfect” ca la pacienții de azi. Se presupune că în motivele ei ar fi putut intra și dorința de a câștiga dragostea și aprobarea lui Ieronim, a mamei și a surorii ei.