Macarie de la Beliov

Cuviosul Macarie de la Jabâna (Macarie de la Beliov, 1539-1623) a fost ieroschimonah, reînnoitor al Pustiei Jabâna și întemeietor al mănăstirii Intrării în Biserică Makariev din Beliov. Se pomenește (stil vechi) la 22 ianuarie, 22 septembrie și în Soborul Sfinților din Tula. După izvor, a fost canonizat la sfârșitul secolului al XVII-⁠lea; moaștele i-⁠au fost aflate în 1816 și se află în pustia întemeiată de el.

Viața

S-⁠a născut în 1539. Despre viața lui de dinainte de monahism, ca și despre începutul ostenelilor lui monahale, nu se păstrează știri scrise. Tradiția spune că de tânăr a primit monahismul și, hirotonit preot, nu numai el s-⁠a ostenit fără lene lui Dumnezeu din tot sufletul, ci a ajuns părinte și îndrumător al multora. Se poate spune, cu oarecare probabilitate, că, deși și-⁠a început nevoința în altă mănăstire, a aparținut frăției Pustiei Jabâna încă înainte de nimicirea ei, căci în toate povestirile scrise ajunse până la noi este pomenit doar ca nevoitor din Jabâna.

În 1615 Pustia Jabâna a fost nimicită de oastea polonă a lui Lisovski și au rămas ruine. Renașterea ei se datorează Cuviosului Macarie, care, după plecarea năvălitorilor, s-⁠a întors pe cenușa mănăstirii și a început refacerea ei. Potrivit pomelnicului, el „a zidit mănăstirea, a adunat frățimea”, adică, după refacere, a fost întâiul ei egumen. Frățimii i-⁠a fost nu numai povățuitor înțelept, ci și avvă iubit, care o zidea prin cuvânt și prin pilda unei vieți de nevoință răbdătoare. Pomelnicul vorbește despre nevoințele lui: „răbdând cu trupul monahal, a suferit ger și arșiță, foame și sete”.

Puterea credinței și dragostea lui de aproapele se arată într-⁠o întâmplare. Când, în 1615, după plecarea oastei lui Lisovski, s-⁠a întors pe cenușa mănăstirii, a găsit lângă ea un ostaș polonez rănit, rămas în urma ai săi. Slăbit de răni, polonezul a cerut apă. Cuviosul Macarie, nădăjduind în mila lui Dumnezeu, s-⁠a rugat și a lovit pământul cu toiagul, și îndată a țâșnit un izvor care a potolit setea rănitului. Izvorul a ajuns să se numească fântâna Jabânț. Nu mult înainte de sfârșitul lui fericit a primit schima și s-⁠a nevoit la fântâna Jabânț, în post și rugăciune întețite. A adormit în 1623, la optzeci și patru de ani. Pe mormântul lui s-⁠au petrecut multe vindecări.