Edgar cel Pașnic

Edgar cel Pașnic a fost rege al Angliei între 959 și 975, cunoscut pentru liniștea țării sale și pentru sprijinul dat reformei monahale benedictine. Nu este un sfânt al calendarului ortodox general: cinstirea lui ca sfânt datează din Evul Mediu occidental, iar azi apare în unele liste ortodoxe de sfinți ai Occidentului (la 8 iulie, 21 iulie pe stil vechi), în unele izvoare romano-⁠catolice moderne și în calendarele unor comunități ortodoxe de rit apusean.

Începuturile

S-⁠a născut în 943 sau 944, anul în care a murit mama sa, Ælfgifu, fiul mai mic al regelui Edmund I. Mama lui era cinstită ca sfântă la mănăstirea Shaftesbury. A fost crescut în casa lui Æthelstan, numit Jumătate de Rege, și a soției sale Ælfwynn, apoi a primit învățătura la mănăstirea Abingdon, de la Æthelwold, viitorul episcop de Winchester. Casa în care a crescut, ca și maestrul lui, erau legate de cercul reformatorilor monahali, în frunte cu Dunstan, și mulți istorici cred că tinerețea aceea i-⁠a format dragostea pentru călugări.

După moartea lui Edmund, în 946, a domnit fratele lui, Eadred, iar în 955 a urcat pe tron fratele mai mare al lui Edgar, Eadwig, un rege nepopular, în conflict cu nobilii și cu Biserica, mai ales cu Dunstan, pe care l-⁠a trimis în exil. În 957 nobilii din Mercia și Northumbria s-⁠au întors spre Edgar și l-⁠au ales rege la nord de Tamisa. A rămas stăpân peste întreaga Anglie la 1 octombrie 959, după moartea lui Eadwig.

Domnia

Una dintre primele lui hotărâri a fost să-⁠l cheme din exil pe Dunstan. L-⁠a făcut episcop, apoi arhiepiscop de Canterbury, și acesta i-⁠a rămas sfetnic toată domnia. Alt sfetnic apropiat a fost Æthelwold, făcut episcop de Winchester în 963. Edgar a ținut în funcție pe bărbații cu experiență puși de Eadwig. Curtea se muta în fiecare an din moșie în moșie, iar potrivit unui cronicar, regele străbătea iarna și primăvara regatul ca să vadă dacă legile sunt respectate și dacă săracii nu sunt asupriți de cei puternici. Un istoric de azi socotește această istorisire cam idealizată.

În vremea lui nu a avut loc nici un atac viking, într-⁠o scurtă pauză între mijlocul anilor 950 și anii 980. Domnia lui a avut puțină împotrivire dinăuntru și din afară, iar Edgar a trimis o solie împăratului Otto cel Mare. Legile lui, mai ales Codul de la Andover, s-⁠au ocupat de bunul mers al justiției, de zeciuială și de măsuri unice pentru monedă, greutăți și măsuri. Spre sfârșitul domniei a introdus o monedă de argint uniformă, de aproape 96 la sută argint, bătută după același chip în toate cele aproape patruzeci de monetării. Cronicarii de mai târziu au văzut în domnia lui un timp de aur.

Sprijinul dat reformei monahale

Când Edgar a urcat pe tron, în Anglia erau doar două mănăstiri benedictine. Sprijinul lui a fost hotărâtor pentru reînnoirea vieții monahale, reformă dusă de Dunstan, de Æthelwold și de Oswald, episcop de Worcester din 962 și arhiepiscop de York din 971. În Winchester, Æthelwold a înlocuit preoții seculari ai catedralei cu călugări, cu aprobarea papei și cu ajutorul regelui, iar la Ely a reînființat în 970 o mănăstire, cu daruri bogate de la rege. Edgar și regina au făcut înzestrări cu condiția ca Æthelwold să traducă Regula Sfântului Benedict în engleză, ca să ajute la învățătura credincioșilor.

În jurul anului 970, la porunca regelui, un sinod ținut la Winchester a alcătuit Regularis Concordia, o regulă monahală comună pentru toate mănăstirile Angliei. Textul cerea ca mănăstirile să spună de mai multe ori pe zi psalmi pentru rege și regină. Pentru sprijinul acesta, scriitorii călugări l-⁠au lăudat cu laude mari, l-⁠au asemănat cu Păstorul cel Bun și au făcut din domnia lui un ideal de „epocă de aur” a Bisericii engleze. Istoricii de azi fac observația că reforma a atins mai ales sudul și o parte a Merciei, iar mănăstirile dobândiseră multe pământuri prin sprijinul regelui, ceea ce după moartea lui a dus la dispute.

Încoronarea de la Bath

Anul 973 a fost un an de răscruce. La Rusalii, 11 mai 973, Edgar și soția sa, Ælfthryth, au fost sfințiți rege și regină la Bath, slujbă făcută, după o relatare, de Dunstan și lăudată într-⁠un poem din Cronica anglo-⁠saxonă. Cronica o înfățișează ca pe prima lui încoronare, iar istoricii se întreabă dacă nu fusese încoronat mai devreme; unii spun că a așteptat să se apropie de vârsta de treizeci de ani. Rânduiala slujbei de la Bath a stat la baza celei folosite și azi pentru încoronarea regilor britanici.

După aceea Edgar a mers cu flota la Chester, unde, după cronică, șase regi i-⁠au făgăduit credință pe uscat și pe mare. Povestitori de mai târziu spun că a luat cârma unei bărci pe râul Dee, în timp ce regii vâsleau. Istoricii nu sunt de acord dacă a fost o adunare de egali sau o arătare a supremației lui.

Tinerețea și neajunsurile lui

Izvoarele nu ascund că Edgar nu a fost neprihănit. O listă ortodoxă a sfinților Occidentului spune că s-⁠a pocăit după o tinerețe stricată. Scriitori de mai târziu povestesc despre legăturile lui cu femei, între care maici de la Wilton. Cu Wulfthryth a avut o fiică, Edith, cinstită ca sfântă, iar cu Æthelflæd, fiul Edward. Cu Ælfthryth a avut doi fii, Edmund și Æthelred. Sursele nu pot fi controlate întotdeauna: o parte provin de la scriitori mult mai târzii, care au amestecat adesea legenda cu istoria.

Legile atribuite lui prevedeau pedepse aspre pentru hoți, iar un hagiograf contemporan a scris despre mutilări îngrozitoare. Istoricii observă că legile lui păstrate nu spun asta direct. Pacea pe care a adus-⁠o a fost una de autoritate fermă.

Moartea și cinstirea

Edgar a murit la 8 iulie 975 la Winchester, la treizeci și unu sau treizeci și doi de ani, și a fost îngropat la Glastonbury, mănăstirea tatălui său și a lui Dunstan. Nu există dovezi că ar fi fost cinstit ca sfânt înainte de mijlocul veacului al unsprezecelea, iar cultul lui nu a avut mare răspândire. După el tronul a fost disputat între fiul lui Edward, sprijinit de Dunstan, și Æthelred, sprijinit de mama sa. A urcat Edward, ucis în 978 și el cinstit ca sfânt (Edward Martirul). Domnia lui Æthelred s-⁠a încheiat cu cucerirea Angliei de către danezi.

Istoricii de azi socotesc domnia lui Edgar apogeul regalității anglo-⁠saxone, dar nu sunt de acord asupra moștenirii politice. Biserica Ortodoxă ca întreg nu îl are în calendar, iar cinstirea lui ține de tradiția sfinților Angliei de dinaintea despărțirii Bisericilor, păstrată de unele comunități ortodoxe.