Filaret Gumilevski al Cernigovului

Sfântul Ierarh Filaret Gumilevski al Cernigovului (1805-1866) a fost arhiepiscop al Cernigovului și al Nejinului, om de seamă al Bisericii Ruse din veacul al XIX-⁠lea, cărturar, păstor și neobosit lucrător. A murit la 9 august 1866, pe când străbătea eparhia în vreme de holeră ca să-⁠și întărească turma.

Copilăria și chemarea

S-⁠a născut la 23 octombrie 1805 în satul Konobeevka, ținutul Șațk, gubernia Tambov, în familia unui preot, și s-⁠a numit Dimitrie Grigorievici Konobeevski. Se spune că, înainte ca vreun sătean să afle de nașterea fiului preotului, un nebun întru Hristos, Alexei, s-⁠a urcat pe clopotniță și a tras clopotele, iar când oamenii l-⁠au bătut pentru zarva făcută, el a spus că se bucură pentru că s-⁠a născut un om mare care va suna în toată Rusia. Copilul a primit numele Dimitrie, după Sfântul Dimitrie al Tesalonicului.

Părintele lui era cunoscut ca predicator minunat și preot pildnic, iar mama a fost o femeie evlavioasă după vechea rânduială rusă. Evlavia părinților și viața aspră a unei mătuși care l-⁠a îndrumat și care a murit fecioară la nouăzeci de ani i-⁠au trezit de timpuriu înclinarea spre monahism. Dimitrie era scund, subțirel și vioi, cu ochi în care se citeau minte și energie. La cinci ani citea Psaltirea în biserică, pe care o știa aproape pe de rost. La șapte ani, tatăl l-⁠a dat la Pustia Vâșa, la ierodiaconul învățat Nicon, la care a stat doi ani, apoi a intrat la școala duhovnicească din Șațk. Acolo, episcopul Iona Vasilevski al Tambovului, văzându-⁠i statura mică și smerenia, i-⁠a schimbat numele de familie din Konobeevski în Gumilevski, de la latinescul humilis, adică smerit.

Odată, Dimitrie a mers cu mătușa la Pustia Sarov, la starețul Serafim, care, binecuvântându-⁠i și privind la băiat, a spus că acest copil va fi un mare luminător al Bisericii și va fi slăvit în toată Rusia ca om de știință. Către fratele mai mare, Vasile, care a venit mai târziu să ceară binecuvântare pentru monahism, bătrânul a spus că Dumnezeu i-⁠a dat talent fratelui său, să scoată în fiecare lună câte o carte din buzunar, iar el să se întoarcă acasă și să trăiască după cum îi va arăta Dumnezeu.

Tatăl visa ca Dimitrie să-⁠i ia locul și a insistat să se căsătorească. După primul an la secția de teologie, Dimitrie a început să-⁠și caute o mireasă, împlinind voia tatălui. Dar în ultima vacanță, plimbându-⁠se cu fratele și prietenul lui, Nichita, prin grădina cea mare a tatălui, s-⁠a oprit la un măr și le-⁠a povestit o vedenie primită în somn sub acel pom. Cu lacrimi de bucurie a spus că a văzut venind la el un ierarh asemenea Sfântului Vasile cel Mare, care i-⁠a spus că planul lui și al tatălui său se va risipi, că se va împlini ce i-⁠a prezis episcopul Iona, că să ia scrierile lui din biblioteca seminarului din Tambov, în care va vedea chipul lui, să le citească în limbile latină și greacă și să meargă zilnic la utrenie la biserica arhidiaconului și să stea înaintea icoanei Sfântului Dimitrie al Rostovului. Nu a spus nimănui, afară de prieten, dar de atunci și-⁠a schimbat cu totul viața. Cu toată nemulțumirea și chiar amenințările tatălui, a lăsat cu totul gândul căsătoriei.

Monahul și profesorul

În 1826 a intrat la Academia Duhovnicească din Moscova, unde, la 19 august 1829, la sfârșitul studiilor, a fost tuns în monahism. Mitropolitul Filaret al Moscovei, care îi urmărise cu atenție învățătura, i-⁠a dat la tundere propriul nume, un caz fără pereche în istoria academiei. Față de tânărul monah, ierarhul moscovit a arătat grijă părintească și, în același timp, strictețe neobișnuită. Filaret a fost hirotonit ierodiacon la 3 februarie 1830 și ieromonah la 29 iunie același an. Încă student, fusese numit bibliotecar al academiei, iar după terminare a rămas acolo, a ocupat în 1831 catedra de istorie bisericească, apoi pe cea de Sfântă Scriptură, apoi de teologie morală și pastorală. La 1 mai 1833 a fost numit inspector, iar la 27 ianuarie 1835 a fost ridicat la treapta de arhimandrit, iar la 14 decembrie același an a fost numit rector al Academiei Duhovnicești din Moscova. La 9 martie 1837 i s-⁠a încredințat conducerea Mănăstirii Botezul Domnului.

Era de o hărnicie neobișnuită. Își socotea lenea printre lipsurile lui, în vreme ce martorii activității lui neobosite se întrebau dacă a dormit vreodată. Cu cea mai mare însuflețire preda istoria Bisericii Ruse.

Episcop la Riga

În octombrie 1841, marele mitropolit Filaret l-⁠a numit pe iubitul lui ucenic la catedra din Riga. Mitropolitul îi cunoștea dragostea înflăcărată pentru Biserică, supunerea față de voia lui Dumnezeu, smerenia, înțelegerea adâncă a adevărurilor credinței și a rătăcirilor protestantismului, precum și buna cunoaștere a literaturii teologice germane și a limbii germane. Vestea numirii l-⁠a izbit pe arhimandrit ca un tunet, pentru că era foarte legat de academie, de munca lui, de bibliotecă. A fost hirotonit episcop de Riga la 21 decembrie 1841 în catedrala Kazan din Sankt Petersburg, iar în iulie 1842 a plecat la Riga.

De la prima clipă în care a stat înaintea tronului lui Dumnezeu ca slujitor al altarului și până la moarte, la fiecare slujbă, de la Heruvic până la împărtășire, i se scurgeau lacrimi din ochi. Luând Mielul și citind rugăciunea dinaintea împărtășirii, suspina, iar după împărtășire nu-⁠și putea opri multă vreme lacrimile.

Condițiile slujirii lui la Riga au fost foarte grele. Între localnici, letoni și estonieni, se vedea o aplecare spre Ortodoxie și spre o cultură proprie, spre slujbă și învățătură în școli în limba maternă, iar sfântul le-⁠a sprijinit din toate puterile această dorință. În anii petrecuți la Riga, a deschis șaizeci și trei de parohii, a ridicat douăzeci de biserici stabile și patruzeci și trei provizorii și a stăruit pentru deschiderea unei școli duhovnicești și a unor școli parohiale. Această activitate, potrivnică intereselor baronilor și ale partidei germane, care voia să germanizeze ținutul, i-⁠a stârnit o împotrivire puternică; au încercat să-⁠i paralizeze activitatea, nu s-⁠au sfiit de cele mai murdare denunțuri. Lupta inegală, care a durat șapte ani, s-⁠a încheiat în 1848 prin mutarea lui la scaunul din Harkov.

La Harkov și Cernigov

La Harkov și la Cernigov, sfântul a dat mare atenție învățământului duhovnicesc al tinerilor, a înființat seminarii și școli eparhiale, a urmărit procesul de educație, a întocmit programe de predare pentru școli, dăruind pentru susținerea lor materială veniturile din scrierile lui tipărite. În mănăstiri a înființat viață de obște, nu a uitat nici de ridicarea bisericilor și de frumusețea lor. Era blând în purtare; în vorbă îl asculta pe interlocutor cu răbdare și bunăvoință, apoi îi explica, cu multă blândețe, miezul lucrurilor și îl aducea pe cel greșit pe calea cea dreaptă. Era sensibil la nenorocirea altora, iar banii nu aveau preț pentru el, ca și cum s-⁠ar fi temut de ei. Chiar cu mijloacele însemnate de care dispunea la Harkov, trebuia să-⁠și micșoreze mereu cheltuielile, pentru că banii mergeau mai ales la fapte de binefacere. În 1857 a fost ridicat la treapta de arhiepiscop, iar la 2 mai 1859 a fost numit arhiepiscop al Cernigovului și Nejinului.

A dobândit mare faimă prin activitatea literară. A scris foarte mult și a citit neîncetat; cei care îl cunoșteau de aproape spuneau că lucra și se odihnea, mânca și bea mereu cu o carte în mână. Între scrierile lui cele mai prețuite este Descrierea istorico-⁠statistică a eparhiei Harkov, în care se află istoria multor parohii și viețile unor nevoitori din ținutul Starobelsk. A fost și un predicator de seamă; deosebit de folositoare sunt Cuvintele despre patimile Domnului nostru Iisus Hristos, rostite turmei din Harkov în zilele Postului Mare.

Cu toată munca științifică intensă, răspundea viu la evenimentele vieții obștești: vizita închisorile, iar în timpul campaniei de la Sevastopol împărțea rufărie oștirilor care treceau, le binecuvânta și slujea moleb; când spitalele erau pline de răniți, a dat fără ezitare clădirile seminarului pentru ei, mutând elevii în locuințe particulare.

Sfârșitul și cinstirea

Nu și-⁠a părăsit turma nici în cele mai grele clipe. În timpul holerei din 1866 a pornit să străbată eparhia, spunând că poporul și-⁠a pierdut curajul și trebuie încurajat. Pe drum s-⁠a îmbolnăvit și a murit la 9 august 1866 la Konotop. De la Konotop până la Cernigov, pe o distanță de o sută optzeci de verste, zece-⁠douăsprezece mii de oameni, schimbându-⁠se unii pe alții, au însoțit sicriul iubitului arhipăstor. În tot acest timp nu s-⁠a întâmplat nici un caz de îmbolnăvire de holeră. Holera nu a ajuns la Cernigov și a încetat. Rămășițele sfântului au fost îngropate în catedrala Sfintei Treimi a Mănăstirii Treime-⁠Ilie, sub altar. Astăzi moaștele lui se află în această catedrală, alături de moaștele Sfântului Teodosie al Cernigovului și ale Cuviosului Laurențiu al Cernigovului.

Prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ucrainene, la 14 aprilie 2009 a fost trecut în rândul sfinților cu cinstire locală din eparhia Cernigov. La 30 noiembrie 2017 Sinodul arhieresc al Bisericii Ruse a hotărât slăvirea lui pentru toată Biserica, stabilind pomenirea la 22 august după stilul nou. Pagina Azbyka mai dă pentru el zilele de 23 iunie și 1 decembrie.