Flavian al Antiohiei

Sfântul Flavian I al Antiohiei a fost episcop, sau patriarh, al Antiohiei din 381 până la moartea lui, în februarie 404. Era contemporan cu Sfântul Ioan Gură de Aur, iar Biserica îl cinstește ca ierarh și îl pomenește la 27 septembrie și la 16 februarie.

S-⁠a născut în jurul anului 320, cel mai probabil la Antiohia. A moștenit o mare avere, dar a hotărât să-⁠și închine talentul și bogățiile slujirii Bisericii. Împreună cu Diodor, mai târziu episcop al Tarsului, a apărat credința ortodoxă împotriva ereticului arian Leonțiu, care urmase în scaunul Antiohiei după Eustatie. Cei doi prieteni și-⁠au adunat credincioșii în afara zidurilor cetății pentru slujbe, iar, după Teodoret, în aceste adunări s-⁠a introdus cântarea antifonică în slujbele Bisericii. Meletie, numit episcop al Antiohiei, l-⁠a hirotonit pe Flavian preot, iar la moartea lui Meletie, în 381, în timpul Sinodului al II-⁠lea Ecumenic, Flavian a fost propus în locul lui de puternicul pe atunci Diodor al Tarsului, deși Sfântul Grigorie Teologul preferase pe Pavlin, și a fost ales.

Schisma dintre cele două tabere era departe de a fi vindecată. Episcopul Romei și patriarhul Alexandriei au refuzat să-⁠l recunoască, iar Pavlin al II-⁠lea, ales de eustatieni, a continuat să stăpânească o parte a Bisericii. În 386, Flavian l-⁠a hirotonit preot pe Sfântul Ioan Gură de Aur. La moartea lui Pavlin, în 388, Evagrie i-⁠a urmat, iar după moartea lui Evagrie (în 392 sau 393), Flavian a izbutit să împiedice alegerea altui urmaș, deși eustatienii au continuat să țină adunări separate. Prin intervenția lui Ioan Gură de Aur, curând după urcarea lui în scaunul Constantinopolului, în 398, și prin înrâurirea împăratului Teodosie, Flavian a fost recunoscut în 399 ca unic episcop legitim al Antiohiei. Schisma eustatiană s-⁠a vindecat însă numai în 415, prin străduințele lui Alexandru.

În răscoala din 387, când antiohienii și-⁠au mâniat împăratul prin dărâmarea statuilor lui și ale soției sale Flacila, Flavian a obținut, prin puterea blândă a convingerii, iertarea lor de la Teodosie. A luptat și împotriva ereticilor apolinariști și mesalieni, pentru care a adunat un sinod în 390. În toată lucrarea lui păstorească, cel mai de seamă sprijin i-⁠a fost Ioan Gură de Aur. Nu pare să fi scris sistematic, fiind absorbit de datoriile păstorești; predicile lui, ținute adesea, nu au fost însemnate de stenografi, așa că s-⁠au păstrat puține: o lucrare despre nevoia de a nu anatemiza pe vii sau pe morți, opt fragmente păstrate de Teodoret și de Leonțiu al Bizanțului și trei fragmente într-⁠o traducere siriacă. Moartea lui a fost liniștită și fără dureri.