Grigorie Lebedev

Sfântul Sfințit Mucenic Grigorie Lebedev a fost episcop de Șliselburg, vicar al eparhiei Leningrad și stareț al Lavrei Alexandru Nevski, un predicator cu viață curată, care a vestit credința în anii grei ai Bisericii. S-⁠a născut în 1878 la Kolomna și a fost împușcat la 17 septembrie 1937 la Kalinin (Tver). Biserica Rusă l-⁠a canonizat la 16 iulie 2005, ca sfințit mucenic. Este pomenit la 22 octombrie.

Tinerețea și studiile

Pe numele de mirean Alexandru Alexeevici Lebedev, s-⁠a născut la Kolomna, în familia protoiereului Alexei Mihailovici Lebedev și a Mariei Feodorovna. Avea patru frați și trei surori. În 1885 i-⁠a murit mama; tatăl l-⁠a crescut și deseori își lăsa copiii în mănăstire, în grija maicilor. A învățat la școala duhovnicească din Kolomna, unde primea în fiecare an premii pentru învățătură și purtare, apoi la seminarul din Moscova, unde rectorul l-⁠a numit tipicar și canonist până la sfârșit. În timpul liber făcea drumuri lungi: în fiecare vară mergea pe jos de la Moscova la Lavra Sfânta Treime-⁠Sfântul Serghie, la mănăstirea Golutvin din Kolomna și de la Kolomna la mănăstirea Spasski din eparhia Riazan. A absolvit seminarul în 1898, în prima categorie, și, cu binecuvântarea tatălui, a intrat novice la mănăstirea Bobrenev, unde citea și cânta la toate slujbele. La examenele de intrare la Academia Duhovnicească din Moscova a întrerupt probele, socotindu-⁠se nepregătit, și s-⁠a întors la Kolomna, apoi a mers la Kazan, novice la mănăstirea Schimbarea la Față, și a fost primit auditor liber la Academia din Kazan; în 1899 a luat examenele și a devenit student. A absolvit în 1903 cu titlul de candidat în teologie, cu dreptul de a preda la seminar și de a lua magistratul fără altă probă orală.

Profesorul

La 5 august 1904 a fost numit profesor de omiletică la seminarul din Simbirsk, iar din 1905 și al treilea ajutor de inspector. În 1907 s-⁠a mutat la Moscova, unde a predat la Corpul de cadeți, la al treilea gimnaziu și apoi la Institutul de orfani Nicolae. Atunci a trăit o dramă: a iubit o fostă elevă, din familie de negustori, ai cărei părinți n-⁠au vrut să o dea după un profesor; întâmplarea a fost una dintre pricinile care l-⁠au făcut să primească monahismul, spre care avea de tânăr înclinare. În 1918 institutul a fost transformat în școala muncitorească nr. 165, pe care a condus-⁠o un timp. În 1919-1920 a condus sectorul poștal al Comitetului Central al Pădurilor.

La sfârșitul lui 1920 a intrat la pustia Zosimova din Smolensk, eparhia Vladimir, unde, puțin înainte de Crăciun, episcopul Bartolomeu Remov l-⁠a tuns în monahism cu numele Grigorie. Primele luni de ascultare le-⁠a făcut sub starețul Mitrofan. În vara lui 1921 a trecut la mănăstirea Danilov din Moscova, unde povățuitor i-⁠a fost episcopul Teodor Pozdeevski; a fost hirotonit ierodiacon, ieromonah și mai târziu arhimandrit. Konstantin Matsan a notat că, deși de la naștere viața lui fusese legată de Biserică, chemarea preoțească a simțit-⁠o abia pe la patruzeci de ani, când noile autorități socoteau clerul „dușman de clasă”.

Episcop de Șliselburg

La 11 noiembrie 1923 episcopul Manuil Lemeșevski al Lugăi a vestit că Lavra Alexandru Nevski, în plin, a intrat la 28 octombrie în comuniune cu patriarhul și a cerut să se deschidă un nou vicariat, al Șliselburgului, în fruntea căruia să fie arhimandritul Grigorie, „cel mai vrednic și dorit de eparhia Petrograd”. Patriarhul a hotărât la 14 noiembrie să se deschidă scaunul, să fie numit Grigorie și să primească temporar conducerea Lavrei. La 2 decembrie 1923 a fost hirotonit episcop de Șliselburg, vicar al eparhiei Petrograd, stareț al Lavrei, de Patriarhul Tihon, care a spus credincioșilor Petrogradului: „Vă trimit un mărgăritar.”

Ca stareț al Lavrei s-⁠a îngrijit mai ales de păstrarea tradiției monahale de evlavie și, după martori, a „suflat viață” în Lavră: a adus înapoi mulți frați care trăiau în lume de la începutul schismei reînnoitoare. Unul dintre cei mai apropiați sfătuitori ai lui a fost duhovnicul mănăstirii, ieromonahul Varnava Muraviov, cunoscut mai târziu ca Serafim de la Vârița. Avea darul predicii; predicile lui adânci, care insuflau credința în izbânda dreptății dumnezeiești asupra răului, s-⁠au răspândit în copii manuscrise. Din februarie 1924 până în decembrie 1925 a făcut parte din Sfatul episcopilor eparhiei. În decembrie 1924 a fost arestat „pentru neplata impozitelor” și „vânzarea sacristiei Lavrei”; potrivit protoiereului Mihail Celțov, la proces „s-⁠a purtat pe neașteptate, spre mirarea tuturor, bărbătește, a răspuns fără teamă, dar cu bunătate”; a primit o pedeapsă mică și a fost eliberat la 17 aprilie 1925. În decembrie 1925, după arestarea episcopului Venedict, a condus temporar eparhia până în iunie 1926. La 5 martie 1926 a fost condamnat la un an de închisoare, redus la trei luni „fiind prima condamnare”. A pregătit slujbele solemne ale mitropolitului Iosif din 11-12 septembrie 1926 la catedrala Sfânta Treime a Lavrei.

A doua oară a fost arestat la 31 martie 1927, în procesul Școlii pastorale, învinuit că a înființat un cerc de „Râvnitori ai Ortodoxiei adevărate”, și a fost eliberat la 19 noiembrie 1927; dosarul a fost închis un an mai târziu pentru lipsă de material compromițător. A primit cu critică Declarația mitropolitului Serghie din 29 iulie 1927. Era aproape de iosifiți, dar nu s-⁠a alăturat lor; după Celțov, în liniștea chiliei sale a ajuns adevăratul unificator al tuturor celor nemulțumiți de episcopul Nicolae Iaruševici, de Serghie și de Sinodul lui, fără să se arate, rămânând ca în umbră, dar totul se strângea în jurul lui. La 30 decembrie 1927 a fost numit conducător temporar al vicariatului Detskoe Selo. A încetat să-⁠l pomenească pe Serghie la slujbă, pomenind doar pe locțiitorul Petru, și a primit la 25 ianuarie 1928 un avertisment, pe care nu l-⁠a luat în seamă. A refuzat să colaboreze cu mitropolitul Serafim Cicagov, nou numit la Leningrad. A mers la Moscova să-⁠i explice lui Serghie poziția și i-⁠a cerut să fie trecut la odihnă, într-⁠o scrisoare plină de durere: „Patru ani și jumătate de slujire aici, patru ani și jumătate de aproape neîntreruptă suferință m-⁠au învățat să mă conduc doar de starea conștiinței înaintea lui Dumnezeu. Acum conștiința mea e liniștită. Să mă judece Domnul... Las Lavra căreia i-⁠am dat sufletul meu, unde s-⁠au vărsat atâtea lacrimi, unde s-⁠a simțit mâna nevăzută și milostivă a lui Dumnezeu.” Cererea nu a fost primită și el s-⁠a întors la Leningrad, ținând cu autoritatea sa o parte din locuitorii Lavrei de la trecerea la iosifiți.

La odihnă și mucenicia

În mai 1928 Serghie l-⁠a numit episcop de Feodosia, vicar al Tavridei; el a socotit aceasta un fel de surghiun și nu a primit. La 5 august 1928 a slujit ultima oară în Lavră și la 29 august a plecat din Leningrad la Kolomna. Din 1931 a trăit la Moscova, din 1932 la Javoronki, din 1933 la Kașin. A lucrat la scrieri teologice, între care tâlcuiri la Evanghelii („Chipuri evanghelice”; cea mai cunoscută este „Vestea cea bună a Sfântului Evanghelist Marcu”), și a scris scrisori fiilor duhovnicești. A rămas în opoziție față de Serghie.

La 16 aprilie 1937 a fost arestat la Kașin și dus la închisoarea din Kalinin, învinuit că a condus un grup contrarevoluționar al unei organizații monarhist-⁠fasciste. Nu s-⁠a recunoscut vinovat; la anchetă a spus că nu a avut niciodată convorbiri politice. La 13 septembrie a fost condamnat de troica NKVD la moarte și a fost împușcat peste patru zile.

Canonizarea

Numele lui a fost trecut în lista provizorie a noilor mucenici la pregătirea canonizării făcute de Biserica Rusă din Străinătate în 1981, iar la 16 iulie 2005 Sfântul Sinod al Bisericii Ruse l-⁠a trecut în Soborul noilor mucenici și mărturisitori ai Rusiei. Frații lui au fost și ei slujitori ai Bisericii: Victor (1871-1943), Nicolae (1875-1936), mort în lagăr, Serghei (1876-1946) și Constantin (1882-1966), protoiereu mitrofor.