Ioan al II-⁠lea al Ierusalimului

Sfântul Ioan al II-⁠lea al Ierusalimului a fost episcop al Ierusalimului între 387 și 417, urmaș al Sfântului Chiril. După părerea unui număr tot mai mare de cercetători moderni, el este autorul celor cinci Cateheze mistagogice atribuite în mod tradițional lui Chiril. Biserica Ortodoxă îl pomenește la 30 martie, iar cea Catolică la 10 ianuarie; Biserica Coptă îl pomenește la 13 Paoni.

S-⁠a născut în jurul anului 356 și a fost la început monah. A urmat în scaunul Ierusalimului la moartea lui Chiril, în 386 sau 387. A fost contemporan cu Rufin din Aquileia și cu Ieronim, cu care a avut neînțelegeri. Din porunca lui a început zidirea bisericii Sfântului Sion.

Autoritatea lui a fost aspru pusă la îndoială de două ori de Ieronim, pe atunci egumen la Betleem. Prima oară a fost în prima dispută cu urmașii lui Origen: Ieronim l-⁠a acuzat pe Ioan că susține ideile origeniste, între care că Fiul nu-⁠l vede pe Tatăl, că sufletele sunt închise în trupuri ca într-⁠o temniță, că diavolul poate fi mântuit, că hainele de piele ale lui Adam și Eva erau trupuri omenești, că trupul la înviere va fi fără sex, că descrierile Raiului sunt alegorice și că chipul lui Dumnezeu s-⁠a pierdut cu totul la Cădere. Ioan nu a luat în seamă acuzațiile și a dat asigurări despre credința lui în Treime; este totuși probabil că a avut unele înclinări origeniste. Prilejul crizei a fost vizita lui Epifanie, episcopul Salaminei din Cipru, la Ierusalim, în 394, care a predicat în biserica Învierii o predică aspră împotriva origenismului, socotită îndreptată chiar împotriva lui Ioan. După multe scene necuviincioase, Epifanie i-⁠a sfătuit pe Ieronim și pe prietenii lui să se despartă de episcopul lor, Ioan, și, ca să fie cu totul neatârnați, l-⁠a hirotonit preot pe Paulinian, fratele lui Ieronim, împotriva voinței acestuia, înainte de vârsta de treizeci de ani și încălcând drepturile episcopului. Ioan a cerut ajutorul Alexandriei împotriva lui Ieronim și a susținătorilor lui, ca schismatici, iar episcopul Teofil a luat îndată partea lui Ioan. Disputa s-⁠a prelungit aproape patru ani și, după unele încercări de împăcare, cu multă amărăciune, până la excomunicarea de fapt a lui Ieronim și a prietenilor lui, a fost oprită, poate de Teofil. S-⁠a aprins din nou când Ieronim a criticat aspru primirea dată de Ioan unora dintre cei patru sute de monahi origeniști din Nitria, izgoniți din pustiile Egiptului de Teofil.

A doua atacare aspră a lui Ioan, din 414, a venit tot de la Ieronim și a privit pe Pelagiu: Ieronim, sprijinit de un ucenic latin al lui Augustin, Pavel Orosiu, s-⁠a ridicat împotriva diaconului Pelagiu, primit la Ierusalim și neosândit explicit de sinodul de la Diospolis (415). Se păstrează o scrisoare a papei Inocențiu I care îl mustră pe Ioan pentru că i-⁠a lăsat pe pelagieni să tulbure Betleemul și îl îndeamnă să vegheze mai mult asupra eparhiei, datată 417, anul morții atât a lui Ioan, cât și a lui Inocențiu; probabil că Ioan nu a primit-⁠o niciodată. Acuzația de arianism pare simplistă și probabil că nu avem toate datele. În 415, cu doi ani înainte de moarte, a avut probabil un rol direct în aflarea moaștelor Sfântului Ștefan. Din cauza osândirii amintirii lui, scrierile lui nu s-⁠au păstrat de obicei sub numele lui, dar pe lângă Catehezele mistagogice este foarte probabil că unele omilii, în greacă, georgiană sau armeană, trebuie să-⁠i fie redate, cum s-⁠a întâmplat în a doua jumătate a veacului al XX-⁠lea cu omiliile despre Sărbătoarea Îngerilor și despre Sfințirea bisericii Sfântului Sion. I se atribuie și lecționarul liturgic al Ierusalimului, păstrat într-⁠o veche versiune armeană. Gennadie din Massilia spune că a scris o carte împotriva celor care îi ponegreau studiile, în care arată că urmează geniul lui Origen, nu credința lui.