Anatolie Grisiuk

Sfântul Sfințit Mucenic Anatolie Grisiuk (în lume Andrei Grigorievici Grisiuk, 1880-1938) a fost mitropolit al Odesei și Hersonului, învățat al istoriei Bisericii vechi și rector al Academiei Teologice din Kazan. Arestat de mai multe ori în anii prigoanei sovietice, a murit în lagărul de la Kîltovo, în Republica Komi, bolnav și aproape orb, după ce a refuzat să se despartă de crucea sa. Biserica Rusă l-⁠a trecut în rândul sfinților în anul 2000.

Tinerețea și munca de învățat

S-⁠a născut la 19 (31) august 1880, în orașul Kovel, din gubernia Volân, în familia unui contabil. A absolvit școala teologică din Kremeneț (1894), seminarul din Volân (1900) și Academia Teologică din Kiev (1904), cu titlul de candidat în teologie. În 1903 a fost tuns monah, iar în mai 1904 hirotonit ieromonah. Din august 1904 până în august 1905 a fost bursier profesoral al academiei la catedra de istorie bisericească generală, apoi docent la aceeași catedră, iar din 1910 la catedra de istorie a Bisericii vechi. Din august 1905 a făcut cercetări pe lângă Institutul Arheologic Rus din Constantinopol.

A fost membru al Societății bisericești de arheologie de pe lângă academie (1906) și a primit crucea pectorală în 1908. În 1911 și-⁠a luat titlul de magistru în teologie cu lucrarea „Schiță istorică a monahismului sirian până la mijlocul secolului al VI-⁠lea”, care a primit premiul mitropolitului Macarie. La 29 august 1911, în mănăstirea Sfântul Mihail din Kiev, a fost ridicat la rangul de arhimandrit. Din 1912 a fost profesor extraordinar la Academia din Kiev, apoi inspector și profesor la Academia din Moscova, iar din 6 iunie 1913 rector al Academiei din Kazan. Cunoștea limbile clasice și unele limbi orientale și studia izvoarele primare ale istoriei creștinismului în Răsăritul vechi. Era cunoscut pentru dorința pătimașă de a ajunge la miezul celei mai încâlcite date cronologice.

Episcopul la Kazan

La 29 iunie 1913 a fost hirotonit episcop de Cistopol, al doilea vicar al eparhiei Kazan, iar din iulie 1914 a fost primul vicar. În 1914 a primit Ordinul Sfântul Vladimir clasa a III-⁠a. A fost președinte al Societății istorico-⁠arheologice din Kazan, al frăției Sfântului Gurie al Kazanului (1913) și al comitetului pentru nevoile războiului (1914). În 1918 a luat parte la Sinodul local ca înlocuitor al mitropolitului Iacov (Piatnițki), la a treia sesiune. În 1918-1920 a cârmuit vremelnic eparhia Kazan.

După închiderea oficială a academiei de către puterea sovietică, aceasta a funcționat în taină, cu aceeași programă. Clădirea fiind luată, cursurile se țineau în casele profesorilor, iar consiliul academiei se aduna în locuința rectorului. La începutul lui 1921, cekiștii au interceptat un colet trimis de episcopul Anatolie Patriarhului Tihon, cu un raport despre activitatea academiei. Aceasta a dus la o scrisoare a Ceka către Comisariatul Justiției, care cerea oprirea instituției. În martie 1921 episcopul a fost arestat și condamnat la un an de muncă silnică. A fost dus la Moscova și ținut câteva luni la închisoarea Butîrka, unde a fost bătut cu cruzime, i s-⁠au rupt falca și două coaste.

Samara, surghiunul în Turkmenistan

Din 28 februarie 1922 a fost episcop de Samara și Stavropol. În 1923 i-⁠a scris Patriarhului Tihon că nu s-⁠a alăturat niciunei grupări de reînnoitori, deși reprezentanții puterii îl întrebaseră despre aceasta. A păstrat loialitate față de puterea civilă, dar nu a avut relații oficiale cu Administrația Bisericească Superioară a reînnoitorilor și nu a pomenit-⁠o la slujbă. Nu a împlinit nici decretele ei din septembrie 1922 despre nepomenirea Patriarhului și despre mănăstiri. La 5 (18) decembrie 1922 a fost chemat la departamentul GPU din Samara și întrebat de ce refuză să se supună. A răspuns că Patriarhul nu a fost condamnat nici de un tribunal bisericesc, nici civil. Reprezentantul GPU i-⁠a spus atunci că pomenirea numelui Patriarhului este un act de neloialitate față de puterea civilă, care îl socotește „dușman al poporului”. Când un protopop din Samara a fost arestat și au început să sosească întrebări din partea clerului, și-⁠a luat răspunderea canonică și morală de a opri, până la hotărârea înaltei puteri bisericești, pomenirea numelui Patriarhului. A rostit totuși cu glas tare rugăciuni pentru el, ca pentru un întemnițat, și le-⁠a sfătuit și pe alții să facă la fel.

La 24 februarie 1923 a fost arestat din nou, pentru împotrivirea față de mișcarea reînnoitoare. Pretextul formal a fost o proclamație antisovietică găsită în locuința lui, scrisă în numele său, despre care el a declarat că e falsă. La 4 august 1923 a fost eliberat pentru scurt timp și Patriarhul Tihon l-⁠a ridicat la rangul de arhiepiscop. La 18 septembrie 1923 a fost arestat iarăși, învinuit de răspândirea unor zvonuri antisovietice, și surghiunit pe trei ani, pe cale administrativă, în Turkmenistan, în orașul Poltoratsk (azi Așgabat), iar din 1925 la Krasnovodsk.

În surghiun și-⁠a păstrat interesul pentru problemele științifice. I-⁠a scris profesorului A. I. Briliantov că nu mai studiau istoria veche a Bisericii, ci erau victime ale tragicei istorii recente a Bisericii Ruse, departe de biblioteci și chiar de propria mică colecție de cărți de specialitate, și a întrebat cu interes de starea științei istoriei bisericești în Europa după război. S-⁠a întors din surghiun în 1927. A semnat așa-⁠numita „Declarație” a mitropolitului Serghie (Strigorodski). Din 1927 a fost membru permanent al Sfântului Sinod provizoriu de lângă Locțiitorul Locului Patriarhal, desființat în 1935.

Mitropolitul Odesei

Din septembrie 1928 a fost arhiepiscop al Odesei și Hersonului. La 18 mai 1932, toți membrii Sinodului care aveau atunci rangul de arhiepiscop, între ei și Anatolie, au fost ridicați la rangul de mitropoliți, cu dreptul de a purta potcap alb și cruce pe mitră. În 1934-1935 a cârmuit vremelnic eparhia Harkov. În acel timp autoritățile au închis multe biserici din eparhie, unele au fost aruncate în aer, și au arestat o mare parte din preoțime. Mitropolitul a fost chemat de mai multe ori la interogatorii la GPU, uneori în plină noapte, alteori în timpul slujbei, caz în care el își termina mai întâi slujba, cu toată nemulțumirea cekiștilor.

După mărturiile credincioșilor și ale preoților, era un om bun, ușor de abordat și un predicator minunat. După amintirile mitropolitului Manuil (Lemeșevski), era scund, firav, ușor cocoșat, mereu cu ochii în jos, și lăsa impresia unui om adâncit în sine și în gândurile lui.

Ultima arestare și moartea

A fost arestat în noaptea de 9 spre 10 august 1936. A fost învinuit că a luat legătura cu un preot catolic din Nikolaev, Hristian Leontievici Znosko, cu care ar fi purtat tratative pentru un bloc antisovietic prin unirea Bisericii Răsăritene cu cea apuseană pe temeiul unirii cu supunere față de papă. A răspuns că nu a făcut agitație antisovietică, nu a avut legături cu reprezentanții Bisericii Catolice și nu a purtat tratative pentru unirea ortodocșilor cu catolicii, declarându-⁠se convins adversar al catolicismului. Cu preotul catolic avusese doar o convorbire de natură privată. A fost trimis la Moscova și închis la Butîrka, fiind deja greu bolnav, cu picioarele paralizate.

La 21 ianuarie 1937, Consfătuirea specială de pe lângă NKVD l-⁠a condamnat la cinci ani de lagăr. Deși bolnav, a fost trimis în convoi comun cu infractori, care l-⁠au jefuit pe drum. O parte din drum au mers cu trenul, apoi pe jos, prin zăpadă, într-⁠o iarnă aspră, apropiată de cea polară. Episcopul Anatolie se mișca cu greu. Când cădea, i se îngăduia să urce în camion și era dus până își revenea, apoi era iarăși mânat pe jos.

În februarie 1937 a ajuns la colonia agricolă din Kîltovo, iar în mai a fost trimis la muncă obișnuită. În octombrie, din pricina sănătății slăbite, a fost trecut la invalizi, dar în noiembrie a fost scos iarăși la muncile generale. Până atunci aproape orbise. Un raport al administrației lagărului spune: „Muncește în proporție de 62 la sută. Din pricina bătrâneții lucrează slab, dar se străduiește”. În ianuarie 1938 a fost internat în spitalul lagărului, unde a murit. Una din surse dă data de 23 ianuarie, alta 10 februarie 1938. Se spune că, înainte de moarte, i s-⁠au cerut Evanghelia și crucea purtată la piept, de care nu se despărțise niciodată. Evanghelia i-⁠a fost smulsă cu forța din mâini, dar crucea nu a dat-⁠o.

Slăvirea

Biserica Ortodoxă Ucraineană l-⁠a canonizat ca sfânt cinstit local în eparhia Odesa în 1997. Sinodul arhieresc jubiliar al Bisericii Ruse din august 2000 l-⁠a trecut în rândul noilor mucenici și mărturisitori ruși pentru cinstire în toată Biserica. În izolatorul de anchetă din Odesa, unde a fost închis în anii 1930, s-⁠a deschis o biserică cu hramul Sfântului Sfințit Mucenic Anatolie. Prima Liturghie în noua biserică s-⁠a săvârșit la 22 noiembrie 2016.