Petru I Orseolo

Sfântul Cuvios Petru I Orseolo a fost doge al Veneției între 976 și 978, apoi a lăsat tot ca să se facă monah și a murit în 987 la mănăstirea Saint-⁠Michel-⁠de-⁠Cuxa. Este pomenit la 10 ianuarie.

Tinerețea

S-⁠a născut în 928, lângă Udine, într-⁠una dintre cele mai puternice familii ale Veneției, urmașă a dogilor Teodato și Orso Ipato. La douăzeci de ani a fost pus comandant al flotei venețiene și s-⁠a distins ca ostaș în campaniile împotriva piraților dalmați. Era credincios Bisericii. Din căsătoria cu Felicia Malipiero a avut un fiu, Petru al II-⁠lea Orseolo, care a ajuns și el doge, iar o fiică.

Dogele

În 976, dogele Petru al IV-⁠lea Candiano a fost ucis într-⁠o răscoală împotriva încercării lui de a întemeia o monarhie, iar Petru Orseolo a fost ales în locul lui. Cardinalul Petru Damiani, monah camaldolez, spune că el însuși a condus uneltirea împotriva lui Candiano, dar aceasta nu se poate dovedi. Ca doge, a arătat mult talent în aducerea rânduielii în Veneția tulburată și a dat dovadă de mare omenie față de văduva înaintașului său. A ridicat spitale și a îngrijit de văduve, orfani și pelerini. Din avutul lui a început refacerea capelei ducale, azi bazilica Sfântul Marcu, și a palatului dogilor, distruse în răscoală, împreună cu o mare parte din oraș. A comandat la Constantinopol Altarul de Aur pentru Sfântul Marcu.

Plecarea

La 1 septembrie 978, fără să spună nimănui, nici soției, nici copiilor, a plecat din Veneția în miez de noapte, cu egumenul Guarin și cu alți trei venețieni, între care Sfântul Romuald, la mănăstirea benedictină Saint-⁠Michel-⁠de-⁠Cuxa, din sudul Franței. Acolo a dus o viață de mare asceză, făcând cele mai umile slujbe. Se pare că se gândea de mult la aceasta. Singura lui legătură cu Veneția a fost povața dată nepotului său, Otto, mai târziu doge, ca să trăiască în virtute creștină. După câțiva ani, probabil la îndemnul Sfântului Romuald, a părăsit mănăstirea ca să trăiască ca pustnic în pădurea din apropiere, unde a rămas șapte ani, până la moarte.

Cinstirea

Trupul i-⁠a fost îngropat în biserica din Prades. La patruzeci de ani după moarte, în 1027, a fost recunoscut oficial ca fericit de episcopul din ținut. Cinstirea lui a fost întărită în 1731 de papa Clement al XII-⁠lea. Ordinul camaldolezilor îl pomenește la 19 ianuarie. Mâna lui dreaptă a fost dusă în 1732 la Veneția, la bazilica Sfântul Marcu. Portretul lui se află în seria portretelor dogilor din Palatul Dogilor. Este cinstit ca sfânt și de Biserica Ortodoxă.