Ioan de la Valaam

Cuviosul Ioan de la Valaam (în lume Ivan Alexeevici Alexeev) a fost schiegumen și duhovnic al Mănăstirii Noul Valaam din Finlanda, un stareț rus care și-⁠a petrecut aproape șaptezeci de ani în mănăstire. Scrisorile lui de povățuire duhovnicească, adunate în cartea „Scrisorile unui stareț de la Valaam”, au fost traduse în multe limbi. Biserica Ortodoxă a Finlandei și Patriarhia Ecumenică l-⁠au trecut în rândul sfinților în 2018-2019.

Copilăria

S-⁠a născut la 14 februarie (după alte izvoare la 26 februarie) 1873, în satul Gubka de lângă Lihoslavl, în gubernia Tver, într-⁠o familie de țărani, cu doi frați și o soră. A învățat la școala parohială din satul Ilinskoe. Carte a deprins de la un croitor care venea să lucreze blănuri în casa lor. Își amintea că nu era un elev prea bun și că sora lui a învățat literele înaintea lui, dar până la urmă a învățat și el să citească și a îndrăgit cititul, mai ales viețile sfinților, tipărite în broșuri mici.

Împreună cu părinții a mers adesea în pelerinaj la Mănăstirea Iosif din Volokolamsk, iar ca adolescent și la Schitul Nil de pe lacul Seliger. Atunci a încolțit în el gândul de a trăi și el într-⁠o mănăstire.

Școala grea a lumii

La treisprezece ani a plecat de acasă la Sankt Petersburg, unde a lucrat în cârciuma fratelui său mai mare. Acolo a văzut latura întunecată a firii omenești, în toată mizeria ei. Mult mai târziu spunea că, pentru un viitor povățuitor duhovnicesc, nu ar fi existat loc mai bun ca să cunoască bucuriile și durerile vieții, mai ales chinul și neliniștea oamenilor. La Petersburg și-⁠a cumpărat multe cărți.

Chemarea la viața monahală

La șaisprezece ani a mers în pelerinaj la mănăstirile Konevița și Valaam, de pe lacul Ladoga, și în 1889 a rămas frate la Valaam, lucrând patru ani la schitul Sfântului Gherman, la Siuskiusalmi, lângă Impilahti. Apoi a fost luat în armată, unde a slujit patru ani într-⁠un batalion de pușcași. După ce și-⁠a vizitat părinții, s-⁠a întors la Valaam în 1900, iar din 28 mai 1901 a rămas pentru totdeauna în mănăstire, întâi ca frate, apoi ca monah.

În 1907 a fost primit în obște, iar în iunie 1910 a fost tuns monah cu numele Iachint, după mucenicul grec Iachint. A slujit doi ani la metocul Valaamului din Petersburg, pe malul Nevei, ascultare care i-⁠a fost grea, dar pe care a primit-⁠o cu supunere. A trăit apoi trei ani și jumătate la schitul Sfântului Ilie, pe o insulă din Ladoga, cu alți opt monahi.

Ca răsplată a fost trimis la schitul Sfântului Ioan Botezătorul, la care visa, vestit pentru viața aspră de post și rugăciune adâncă. Acolo a petrecut șase ani, muncind și rugându-⁠se, ajutor și tovarăș de rugăciune al pustnicilor. Iubea liniștea schitului și scrierile Sfinților Părinți, mai ales Filocalia. Nici independența Finlandei, nici disputa despre calendar din Biserica finlandeză nu au tulburat acest loc de rugăciune.

Egumen la Pecenga

La 19 octombrie 1921, cu binecuvântarea arhiepiscopului Serafim al Finlandei și Vîborgului, Iachint, simplu monah, a fost numit egumen al Mănăstirii Sfântului Trifon de la Pecenga (Petsamo), lângă Oceanul Arctic. În scurt timp a fost hirotonit diacon și preot și a avut doar două săptămâni ca să se pregătească și să învețe slujbele.

A rămas acolo zece ani, fără cârtire. Frații de la Pecenga erau harnici, dar mai puțin învățați decât cei de la Valaam, iar viața duhovnicească le era oarecum străină: lipseau de la slujbe și nu cunoșteau scrierile duhovnicești. Egumenul i-⁠a învățat carte și i-⁠a îndrumat, și a reușit să schimbe aceste lucruri.

În 1924 a trecut printr-⁠o criză. A trebuit să-⁠i mustre pe frați: un monah îi spusese că nu trebuia să țină în mănăstire un lapon, altul înjurase la cosit și îi spusese duhovnicului său să tacă, iar frații lipseau des de la slujbe și începeau vânzări și construcții fără binecuvântarea lui. Socotind că autoritatea lui fusese subminată și că nu este vrednic să conducă, a anunțat că se întoarce la Valaam, dar toți frații l-⁠au rugat să rămână, și a rămas.

Întoarcerea la Valaam

În octombrie 1931 a cerut să fie eliberat din slujire și s-⁠a întors la Valaam, unde a primit marea schimă cu numele Ioan. A revenit la iubitul său schit al Sfântului Ioan Botezătorul. Într-⁠o vară l-⁠a avut acolo ca ajutor pe tânărul frate Gheorghe, viitorul arhiepiscop Paul al Kareliei și al întregii Finlande, care a devenit prietenul său apropiat.

Numărul monahilor scădea, pentru că Valaamul era despărțit de Rusia și nu mai veneau frați noi. Din 1937 a petrecut iernile în mănăstirea mare, ca ajutor al duhovnicului. Atunci și-⁠a făcut prieteni pe viață, între care Jelena Armfelt din Helsinki, cu care a purtat o bogată corespondență.

Exilul

În anii Războiului de Iarnă, Valaamul a fost bombardat. Părintele Ioan stătea liniștit în chilia lui și citea Evanghelia, fără să-⁠i pese de geamurile sparte și de ușile smulse de explozii. La evacuarea grăbită a luat cu el mai ales cărți duhovnicești și a regretat apoi că nu a putut lua cele două icoane de pe perete, dintre care una de la părinți. Ieromonahul Sava (Savinski), care a condus evacuarea, spunea mai târziu că demnitatea liniștită a părintelui Ioan i-⁠a ușurat mult lucrarea. Monahii au fost duși întâi la școala Vuoskoski din Kannonkoski, unde au murit șase dintre bătrâni, apoi la Papinniemi, în Heinävesi, unde a luat ființă Noul Valaam.

Părintele Ioan a îndrăgit noua casă din exil și numea dorul după Ladoga „ispită spre păcat”. La Noul Valaam a fost stareț și povățuitor al puținilor frați noi și al celor care căutau ajutor duhovnicesc. Locuia într-⁠o cameră din capătul de răsărit al unei mari clădiri de lemn, unde, timp de treizeci de ani, sute de oameni au bătut la ușă rostind rugăciunea lui Iisus și au intrat când au auzit „Amin”.

În 1947, după moartea egumenului Hariton, părintele Ioan a fost ales egumen, dar administrația bisericească nu a întărit alegerea, pentru că un schimonah nu putea conduce mănăstirea. Din 1948, după moartea schiegumenului Efrem, ultimul duhovnic al vechiului Valaam, a fost duhovnicul mănăstirii până la moarte.

Scrisorile

Purta o vie corespondență cu fiii săi duhovnicești, iar pentru mulți scrisorile lui au fost o mare mângâiere în necazuri. În anii grei de după război, ei îi trimiteau hrană, iar el le era adânc recunoscător. Unul dintre ei a fost scriitorul Tito Colliander, care l-⁠a descris în cartea „Cina” (1975).

La începutul anilor 1950, ieromonahul Paul, redactorul revistei „Aamun Koitto”, a tradus câteva scrisori în finlandeză și le-⁠a publicat. Au fost atât de bine primite încât în 1956 au apărut în rusește, multiplicate după foi dactilografiate, sub titlul „Scrisorile unui stareț de la Valaam”; coperta a desenat-⁠o chiar el. Cititorii au primit cartea cu bucurie, deși la Valaam unii au primit-⁠o cu răceală. A apărut apoi în finlandeză (1976 și reeditări), în engleză (1979 și 1980), în multe ediții rusești și în armeană.

Trecerea la Domnul

La 5 iunie 1958, fratele Andrei Peșkov a venit să-⁠l întrebe dacă are nevoie de ceva de la magazin. Bătrânul ședea liniștit pe pat și nu a răspuns; ieromonahul Gavriil a constatat că trecuse la Domnul. La înmormântare au venit mulți fii duhovnicești, între care Tito Colliander cu familia, Klaudia Korelin și Jelena Armfelt. Slujba a fost săvârșită de arhiepiscopul Gherman, ultima înmormântare pe care a făcut-⁠o.

Proslăvirea

Pe temeiul scrisorilor păstrate de Jelena Armfelt și al arhivei mănăstirii, egumenul Panteleimon a publicat în 1985 biografia lui. În 2008 s-⁠a săvârșit un parastas la mormântul lui, la 50 de ani de la moarte. În martie 2016, Sinodul Bisericii Ortodoxe a Finlandei a propus canonizarea lui, împreună cu cea a lui Ioan Karhapää, iar la 29 noiembrie 2018 Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice i-⁠a trecut numele în rândul sfinților. Proslăvirea a fost săvârșită la Noul Valaam la 31 mai și 1 iunie 2019. În cinstea lui s-⁠au sfințit capele la Sevettijärvi și pe insula Hailuoto. Este prăznuit la 5 iunie.