Petru de la Korișa

Cuviosul Petru de la Koriša (Petar Koriški) a fost primul sfânt sihastru al Serbiei medievale, care a viețuit în peșteri din Munții Șar și s-⁠a făcut cunoscut ca nevoitor și făcător de minuni. A trăit în secolul al XIII-⁠lea și a murit către sfârșitul acestuia, într-⁠un an necunoscut, la 5 iunie (sau, după un izvor, 29 iunie). Biserica Ortodoxă Sârbă îl pomenește la 5 iunie (18 iunie după calendarul nou). Alt izvor spune că a fost singurul sfânt care nu a fost nici conducător al statului, nici cap al Bisericii; această afirmație ar fi o excepție făcută de Biserica Sârbă.

Viața

Locul nașterii nu este sigur: după izvorul englez, s-⁠a născut la Ujmir, sat la sud-⁠vest de Peć, iar după cel sârb era din satul Koriša, lângă Mănăstirea Sfântului Marcu, aproape de Prizren, unde nevoise unchiul său, Marcu de la Koriša; tradiția numește și Hvosno-⁠ul Diocleei, iar izvorul bulgar dă Koriša sau Ujmir. A murit la Koriša. În tinerețe a muncit sărac, arând pământul cu un bou chior, și era neobișnuit de blând și fără mânie. După moartea părinților, el și sora lui, Elena, s-⁠au retras din lume. Izvorul englez spune că amândoi s-⁠au alăturat unei obști monahale și au devenit apoi sihaștri; izvorul sârb că s-⁠a nevoit foarte greu și cu stăruință în singurătate, într-⁠una din peșterile înalte și greu de ajuns din Altina (împrejurimile Đakovicăi). Izvorul bulgar spune că și-⁠a părăsit tainic sora și, după Teodosie, s-⁠a călugărit în mănăstirea Sfinții Petru și Pavel de lângă Ujmir, iar după altă versiune s-⁠a dus la muntele Koriša, unde și-⁠a ales ca loc de liniște și post o peșteră.

Tradiția creștină spune că a ieșit învingător din lupta grea cu ispitele demonice. Când s-⁠a liniștit și a atins o treaptă duhovnicească mai înaltă, s-⁠a mutat aproape de satul Koriša, într-⁠o mică peșteră cu formă neregulată, pe care a folosit-⁠o drept loc de rugăciune. Peștera avea fresce pe care le-⁠a plătit el. Era ascunsă, greu de ajuns, pe o stâncă abruptă din canionul râului Koriša. În fața ei se află o alta, chilia surorii sale Elena, cu o biserică a Maicii Domnului. Mulțime de monahi s-⁠au adunat în jurul lui și el le-⁠a fost învățător; astfel Petru a alcătuit un fel de mic Sfânt Munte al Korișei în jurul mănăstirii care îi poartă numele. Fugind de slava oamenilor, care îl tulbura și acolo, s-⁠a retras o vreme la Crna Reka, unde mai târziu s-⁠a nevoit Sfântul Ioanichie de la Devič. Se povestește și o legendă cu un balaur; despre ea, despre sora lui, pustnica Elena, și despre mutarea moaștelor din mormântul de piatră din peșteră la Mănăstirea Crna Reka, în 1840, a scris Konstantin Jireček. A murit la adânci bătrâneți în peștera sa de la Koriša. Credincioșii cred că în noaptea morții lui s-⁠a văzut în peșteră lumina multor lumânări și s-⁠a auzit cântare îngerească.

Cinstirea și moaștele

Țarul Dușan a venit în 1355 cu familia să se închine la moaștele sfântului (între 1346 și 1355, după izvorul bulgar, care spune și că Dușan, în vânătoare, ar fi aflat întâmplător moaștele, apoi ar fi adus acolo pe soția sa Elena și pe fiul Ștefan Uroš). Peste moaște a ridicat o biserică, metoc al Hilandarului, zidită de bătrânul hilandarian Grigorie lângă peștera-⁠chilie. Satul Koriša este pomenit ca metoc al Hilandarului în hrisovul lui Dușan din 1343. Mai târziu rămășițele moaștelor au fost mutate pe ascuns la Crna Reka, unde se află și acum. Biserica lui Petru era cu o singură navă, sprijinită de stâncă, iar în ea era mormântul sfântului; o ușiță ducea din biserică în peșteră. Când a fost dărâmat în 1760 templul pe care l-⁠a ridicat el deasupra satului Koriša, moaștele au fost grabnic ascunse; în 1763 țăranii din satul Brnjak l-⁠au mutat în apropiata Mănăstire a Sfântului Arhanghel, ctitoria Sfântului Janićije. În racla lui a fost îngropată și cartea pe care sfântul o purta mereu cu el.

Într-⁠o biserică veche din Veles, Sfântul Mântuitor, au fost descoperite în februarie 1926 moaștele sfântului (Sfântul Petru Sârbul), împreună cu cele ale Sfântului Eustatie, într-⁠o raclă de lemn îmbrăcată în argint și acoperită cu catifea roșie. Pe argint era gravat: „Moaștele sfântului cuvios Petru al Serbiei, în ziua de 29 iunie.” După a treia însemnare, le-⁠ar fi depus patriarhul Ioanichie al Serbiei la 30 august 1752. Racla a fost păzită cu strășnicie de turci și de exarhiștii bulgari. Slujba și Viața le-⁠a scris călugărul hilandarian Teodosie, între 1309 și 1310, la îndemnul episcopului de Raška-⁠Prizren, Grigorie; este ultima lui operă. Povestirea lui are trăsături de roman. Izvorul englez spune că Teodosie a popularizat pe Petru „în veacul următor”, ceea ce nu se potrivește cu datele izvorului sârb.

Despre originea lui sursele diferă și iată cum: Golubinski îl socotea printre sfinții bulgari, pe temeiul lui Teodosie, care i-⁠a scris viața la Mănăstirea Rila; după Ivan Iastrebov, a trăit și s-⁠a retras la mănăstirea Sfinții Petru și Pavel din Altina, apoi a vrut să se retragă peste munții Hasului în munții Prizrenului. Izvorul bulgar îl socotește totuși sfânt cinstit canonic și de tradiție și al sârbilor, alături de Ioan de la Devič. În 2025, autoritățile albaneze din Kosovo au făcut lucrări de construcție lângă Pustnicia Sfântului Petru de la Koriša fără încuviințarea Bisericii Ortodoxe Sârbe, ceea ce a stârnit un protest al Bisericii Sârbe.