Ioan din Oxirinh

Sfântul Cuvios Ioan din Oxirinh (din Egipt) este pomenit împreună cu cuvioșii Iraclamvon, Andrei și Teofil, care s-⁠au nevoit în pustia Egiptului în veacul al IV-⁠lea. Cei patru erau fii ai dregătorilor cetății Oxirinh, din Egiptul de Mijloc. Încă din vremea școlii s-⁠au împrietenit, iar după ce au învățat științele lumești înalte, s-⁠au aprins de dorința de a dobândi înțelepciunea duhovnicească.

Hotărând să se dea nevoinței, s-⁠au retras în pustie, unde au întâlnit un bărbat sfânt, deja foarte bătrân, și au trăit un an cu el, folosindu-⁠se de povața lui. Când acela a murit, cuvioșii au rămas acolo, dar s-⁠au așezat în locuri deosebite. Se hrăneau cu zarzavaturi sălbatice, mâncând doar de două ori pe săptămână. Fiecare își petrecea timpul singur, prin munții și peșterile din jur, iar sâmbăta și duminica se adunau laolaltă pentru rugăciune obștească și se învredniceau de Sfânta Împărtășanie din mâna unui înger al lui Dumnezeu. Așa, după vreo șaizeci de ani de viață, au adormit în pace.

În pustie i-⁠a întâlnit Cuviosul Pafnutie, care i-⁠a ascultat și a scris povestirea lor. Pafnutie, în căutarea unor nevoitori mai osârdnici decât el, îl aflase mai întâi pe Cuviosul Onufrie cel Mare, a cărui adormire a povestit-⁠o, apoi pe pustnicul Timotei și pe alți trei bătrâni. Ajungând la un loc frumos, cu pomi roditori și un izvor, i-⁠a văzut venind pe patru tineri de chip luminos, îmbrăcați în piei de oaie. Ei i-⁠au povestit că vin din Oxirinh, unde părinții lor erau dregători și îi dăduseră la școală. Odată cu învățătura, în toți se născuse aceeași dorință de înțelepciune duhovnicească. Au luat pâine și apă pentru șapte zile și au plecat din cetate; în pustie li s-⁠a arătat un bărbat luminos, care i-⁠a dus într-⁠un loc și i-⁠a încredințat unui bătrân slujitor al Domnului. Cu acesta s-⁠au nevoit un an, apoi bătrânul a adormit, iar ei au rămas singuri, de șase ani. În tot acest timp nu mâncau pâine, ci numai roadele pomilor din grădină; fiecare petrecea în liniște separat, iar în fiecare sâmbătă se adunau, se vedeau și se mângâiau în Domnul.

Pafnutie a rămas la ei până sâmbătă ca să vadă îngerul. Cuvioșii i-⁠au spus să se pregătească, fiindcă Sfântul Înger vine și aduce Împărtășania Dumnezeiască, iar cine o primește din mâna lui capătă iertarea păcatelor. Pafnutie a simțit o mireasmă ca de tămâie și, în timp ce cântau și slăveau pe Hristos, a văzut din cer coborând un înger strălucind ca fulgerul, în chip de tânăr frumos, care ținea în mână sfântul potir. Cei patru s-⁠au împărtășit pe rând, apoi s-⁠a împărtășit și Pafnutie, într-⁠o mare cutremurare și bucurie, auzind cuvintele îngerului: „Trupul și Sângele Domnului Iisus Hristos, Dumnezeul nostru, să vă fie hrană nestricăcioasă, bucurie fără sfârșit și viață veșnică”. În ziua următoare s-⁠a împărtășit în același fel. Pafnutie a cerut îngerului să-⁠i îngăduie să rămână până la sfârșitul vieții cu cuvioșii, dar îngerul i-⁠a răspuns că nu este voia lui Dumnezeu, ci să se întoarcă în Egipt și să povestească fraților ce a văzut și a auzit, mai ales viața și sfârșitul Cuviosului Onufrie. La despărțire, tinerii i-⁠au spus numele lor: întâiul Ioan, al doilea Andrei, al treilea Iraclamvon, al patrulea Teofil, i-⁠au poruncit să-⁠i pomenească între frați și l-⁠au condus cinci mile. Pafnutie a povestit apoi toate acestea unor monahi din schit, care au scris povestirea și au trimis-⁠o părinților și fraților.

Biserica îi pomenește la 25 iunie și la 15 decembrie, după stilul nou.