Onufrie cel Mare

Cuviosul Onufrie cel Mare a fost un pustnic care a trăit în deșertul Egiptului de Sus, în veacul al IV-⁠lea sau al V-⁠lea. Este cinstit ca sfânt în Biserica Ortodoxă și cea Catolică și în Bisericile răsăritene vechi. Este pomenit la 12 iunie. Despre viața lui se știe doar din relatarea lui Pafnutie Ascetul, care l-⁠a întâlnit în pustie.

Cine a fost

Onufrie a fost unul dintre Părinții Deșertului, care au făcut o mare impresie asupra spiritualității răsăritene, într-⁠o vreme când mulți creștini plecau în deșert să ducă o viață de rugăciune în căldură și frig mari, cu puțină hrană și apă, înconjurați de fiare și tâlhari. Nu se știe sigur în ce secol a trăit, iar chiar autorul relatării este incert: Pafnutie poate fi Pafnutie Ascetul sau Pafnutie de Scete, un egumen din veacul al IV-⁠lea. Numele Onufrie este socotit formă grecizată a numelui copt Unnufer, din egipteanul wnn-⁠nfr, „cel desăvârșit”, „cel mereu bun”. O tradiție care nu se află la Pafnutie spune că Onufrie a învățat dreptul și filosofia înainte de a se face monah lângă Teba și apoi pustnic. Unele variante ale vieții spun că s-⁠a născut în jurul anului 320 în Persia, fiu de rege, dăruit în pruncie unei mănăstiri din Tebaida, de unde a plecat în taină în pustie.

Întâlnirea cu Pafnutie

Ava Pafnutie a pornit într-⁠un pelerinaj ca să cunoască viața pustnicilor și să vadă dacă i se potrivește. După șaisprezece zile de rătăcire în deșert, în a șaptesprezecea a dat de un om sălbatic, acoperit de păr, cu o cingătoare de frunze. Înfricoșat, a fugit pe munte, dar omul l-⁠a chemat: „Coboară, omule al lui Dumnezeu, căci și eu sunt om, locuitor al deșertului din dragoste pentru Dumnezeu.” Cel întâlnit s-⁠a făcut cunoscut ca Onufrie și a povestit că fusese monah într-⁠o mare mănăstire din Tebaida, dar trăise de șaizeci sau șaptezeci de ani ca sihastru, răbdând sete, foame și neajunsuri; îngerul păzitor l-⁠a adus în acel loc pustiu. Părul și barba lui erau albe ca zăpada și îi ajungeau până la pământ. Mult timp s-⁠a hrănit cu rarele plante ale pustiei, apoi, după treizeci de ani, Dumnezeu i-⁠a dat un finic cu douăsprezece ramuri, fiecare rodind în altă lună, și un izvor. Îngerul îi aducea și pâine, iar sâmbăta și duminica venea să-⁠l împărtășească. Onufrie a dus pe Pafnutie la chilia lui și au vorbit până la apus, când au apărut, în chip minunat, pâine și apă. Au petrecut noaptea în rugăciune, iar dimineața Onufrie era aproape de moarte. Pafnutie l-⁠a întrebat dacă să rămână în chilia lui, dar sihastrul i-⁠a spus că lucrarea lui este în Egipt, cu frații; l-⁠a rugat să facă pomenire cu tămâie în amintirea lui, apoi l-⁠a binecuvântat și a adormit. Pafnutie a văzut lumină peste trupul sfântului și a auzit cântarea îngerilor. Pământul fiind tare și stâncos, nu a putut săpa mormânt, așa că l-⁠a învelit cu mantaua și l-⁠a lăsat într-⁠o crăpătură a stâncii; chilia s-⁠a prăbușit, semn că nu trebuia să rămână.

Cinstirea

Biserica Ortodoxă și cea Catolică îl pomenesc la 12 iunie, deși o Viață grecească mai târzie spune că a murit la 11 iunie. Legenda lui a fost zugrăvită în camposanto-⁠ul din Pisa, iar la Roma, în veacul al XV-⁠lea, i s-⁠a închinat biserica Sant'Onofrio, pe dealul Ianicul. Antonie al Novgorodului, pe la 1200, scria că i se păstra capul la biserica Sfântului Acindin din Constantinopol. În icoane este înfățișat cu barbă lungă, gol, cu un snop de frunze în jurul mijlocului. În tradiția ortodoxă, bisericile de cimitir îi sunt adesea închinate. În Polonia, seminariștii ortodocși își încep pregătirea duhovnicească la mănăstirea Sfântul Onufrie din Jabłeczna.