Ioasaf Kamenski

Sfântul Cuvios Ioasaf Kamenski sau Spasokubenski, pe numele din lume prințul Andrei, a fost fiul prințului Dimitrie Vasilievici de Zaozerie și al prințesei Maria. Părinții lui erau foarte evlavioși și cinsteau mai ales rânduiala monahală. Cu puținele mijloace ale lor au înălțat mănăstiri: pe lângă domeniul lor, pe o mică insulă a lacului Kubenskoe, se afla vechea mănăstire a Mântuitorului de pe Piatră, din care au ieșit doi întemeietori de mănăstiri noi, Cuviosul Dionisie de la Glușița și Cuviosul Alexandru de la Kușta, iar prințul Dimitrie și soția lui i-⁠au ajutat în ridicarea pustnicii lor.

Familia și tinerețea

Dimitrie avea trei fii, Simeon, Teodor și Andrei, și o fiică, Sofia; Andrei era cel mai mic, iar data nașterii lui nu se știe. În 1429 prințul Dimitrie a fost ucis la Iaroslavl de tătarii din Kazan, în timpul unui atac asupra orașelor de pe Volga, iar Andrei era atunci probabil un prunc. Mama l-⁠a crescut cu grijă; de la șapte ani a început să învețe carte, iar el învăța cu drag și aduna cuvintele Scripturii ca pe niște mărgele scumpe. Curând și mama a murit. Când se îmbolnăvise, trimisese la Cuviosul Alexandru de la Kușta ca să se roage pentru vindecarea ei, dar cuviosul a spus că va muri de această boală și a sfătuit-⁠o să se pregătească creștinește. Rămas orfan, Andrei a trăit și o nouă nenorocire: soțul Sofiei, prințul Dimitrie Șemiaka, a pornit un război civil cu marele cneaz al Moscovei, Vasile cel Orb, iar după ce acesta și-⁠a recăpătat tronul, a dat principatul Zaozeriei altor doi prinți. Copiii prințului au pierdut astfel moștenirea.

Orfănia timpurie, pierderea, fie și a unei moșteniri mici, și educația evlavioasă, cu deosebită cinste pentru starea monahală, l-⁠au dus pe tânăr la cunoașterea deșertăciunii celor pământești. Mănăstirea de pe insula Kubenskoe i s-⁠a părut un liman tăcut. La douăzeci de ani, în 1452 după pagină, a venit la stareț, Casian, și l-⁠a rugat să-⁠l tundă. Egumenul s-⁠a înspăimântat, temându-⁠se de mânia marelui cneaz față de prinții din Zaozerie, rudele lui Șemiaka. Însă rugămințile stăruitoare ale prințului l-⁠au înduplecat. I-⁠a înfățișat sărăcia vieții din mănăstire și greutatea nevoinței și, văzând că tânărul rămâne la hotărâre, l-⁠a tuns și l-⁠a numit Ioasaf, probabil în cinstea Sfântului Ioasaf, fiul de împărat, care a lăsat și el lumea pentru Hristos; de aceea în mănăstire Cuviosul era numit „Ioasaf prințul”. L-⁠a dat în ascultare unui bătrân cu experiență, Grigorie.

În mănăstire

Cuviosul se deosebea prin ascultare deplină față de egumen, față de bătrân și față de ceilalți frați, prin smerenia inimii, prin post, prin umilință, prin rugăciunea de chilie și prin stare cuviincioasă în biserică. Iubea cărțile, mai ales viețile Cuvioșilor Părinți. Se desprinsese de orice grijă pământească, ocupându-⁠se de un lucru, să placă lui Dumnezeu. Se întâlnea cu frații numai la rugăciune. Mănăstirea de pe insulă, apărată de apă ca de ziduri, îi plăcea și el spunea: „Iată odihna mea, aici voi locui”. După moartea bătrânului, egumenul l-⁠a călăuzit mai departe. Într-⁠o zi, când cânta psalmii lui David în chilie, i s-⁠a arătat Domnul Iisus Hristos și i-⁠a zis: „Pace ție, iubite slujitor al Meu”. Cuviosul a întrebat de pricina arătării, iar Domnul i-⁠a spus: „Vezi pustia din jur, pentru tine o voi umple toată de pustnici, care vor slăvi numele Meu”. Întrebat care este arma cea mai tare împotriva vrăjmașului, a aflat că împlinirea poruncilor lui Dumnezeu.

Când a venit la mănăstire unchiul lui, prințul Boris Vasilievici de Rjev, cu bani pentru frați, Cuviosul i-⁠a spus că monahii nu au nevoie de aur și argint și că darul va fi primit de Dumnezeu dacă va fi dat săracilor, orfanilor și văduvelor din orașe; prințul a făcut așa. Nemulțumit de nevoințele obișnuite, a ales liniștea desăvârșită, s-⁠a închis în chilie, nu mai vedea chip omenesc și avea mintea necontenit la cele de sus. La sfârșit a ajuns la cel mai înalt post: se împărtășea duminica și apoi postea toată săptămâna. Din osteneală și înfrânare, încă tânăr, a slăbit trupește și s-⁠a îmbolnăvit. Mulțumind lui Dumnezeu, a răbdat boala.

Adormirea

Simțind apropierea morții, a chemat egumenul și frații și i-⁠a rugat să păzească neschimbată rânduiala de obște a mănăstirii. În sărbătoarea Nașterii Maicii Domnului (8/21 septembrie) a cerut să fie dus la biserică, s-⁠a împărtășit, a primit binecuvântarea și iertarea fraților, a fost dus din nou în chilie. În ziua de 10 septembrie, ziua adormirii, a cerut să se înceapă pravila, s-⁠a sculat, a luat cădelnița și a poruncit egumenului să cădească icoanele și frații. Apoi s-⁠a rugat Domnului și Maicii Domnului nu numai pentru el, ci și pentru toată mănăstirea. S-⁠a culcat din nou și cu rugăciune pe buze a adormit în pace, cu fața luminoasă, ca și cum ar fi dormit. Trupul a fost dus în biserică pe umerii fraților și îngropat în biserica Adormirii, atunci de lemn, în partea dreaptă.

Cinci ani s-⁠a nevoit în mănăstirea de pe Piatră. Scurta viață dă ca an al adormirii 1453, dar viața mai largă, care îl pune venind în mănăstire în 1452, ajunge la 1457. De la mormântul lui au început minuni și vindecări, mai ales ale celor bolnavi de friguri. Cinstirea locală s-⁠a stabilit curând după moartea lui.

Biserica îl pomenește la 10 septembrie, după stilul vechi, adică 23 septembrie după cel nou, și în ziua mobilă de 11 iulie, în Soborul sfinților din Vologda.