Isaia Sârbul

Isaia Sârbul a fost monah la Hilandar și egumen al mănăstirii rusești Sfântul Pantelimon din Athos, în secolul al XIV-⁠lea. A adormit la 21 august 1380 și este canonizat. Este cunoscut ca mijlocitor al împăcării dintre Biserica Sârbă și Patriarhia Constantinopolului.

S-⁠a născut în Serbia, în eparhia Limului, la începutul secolului al XIV-⁠lea, în familia unor mari boieri, Gheorghe și Calina. Primise bună învățătură și a slujit puțin la curte, dar a lăsat totul și a intrat în mănăstirea Sfântului Ioachim din Sarandapor, apoi, cu binecuvântarea egumenului, la Hilandar. Se deosebea prin răbdare, smerenie, ascultare, post și priveghere. Ca Sfântul Sava al Serbiei, s-⁠a îngrijit și de mântuirea părinților săi: i-⁠a vizitat în patrie și i-⁠a făcut monahi, cu numele Gherasim și Teodosia; ei au murit în aceeași zi și au fost îngropați în același mormânt. Apoi s-⁠a supus în ascultare egumenului său, marele bătrân Arsenie. Când regele Ștefan Dușan a vizitat Athosul în 1348, Arsenie, simțindu-⁠și sfârșitul, l-⁠a dat pe Isaia regelui ca fiu duhovnicesc, iar Dușan a ajuns să-⁠l prețuiască foarte mult.

După moartea lui Arsenie, Isaia s-⁠a retras în liniște cu ucenicul Silvestru în pustia Sfântului Pavel, cu Sfântul Dionisie cel Sfințit ca sfătuitor. De acolo a venit la mănăstirea Sfântului Pantelimon, pe care o ajutase mai înainte; a găsit-⁠o aproape pustie și, cu râvnă dumnezeiască, a mers la rege și a obținut înnoirea și refacerea ei. Dușan a trimis în 1347 capul Sfântului Pantelimon și a întărit stăpânirea și moșiile mănăstirii. Prin Isaia, regele a fost împăcat și cu Patriarhia: încercările de a-⁠i ridica afurisenia, pusă de Constantinopol pe Dușan și pe arhiepiscopul sârb ridicat la rang de patriarh, au reușit abia în 1375 prin ostenelile lui, ale protului Teofan, ale grecului Nicodim și ale ucenicilor Nicandru și Silvestru. Patriarhul ecumenic a ridicat afurisenia pentru cei vii și cei morți și a recunoscut patriarhia sârbă, trimițând doi ieromonahi cu Isaia pentru întărirea păcii.

Isaia a mai suferit, spre bătrânețe, ocări chiar din partea celor pe care îi ajutase, și a plecat o vreme în Ungrovlahia, unde a ridicat biserici și a întemeiat obști. A fost răpit o dată pe mare de bărbari și bătut, ceea ce i-⁠a adus boli grele până la sfârșit. Viața lui a fost scrisă de un ucenic și descoperită de arhimandritul Nicefor Duciciu în biblioteca Hilandarului; ea poartă ca zi de pomenire 21 august.