Luca din Steiris

Cuviosul Luca din Steiris, numit și Luca Elladicul, Luca Făcătorul de minuni, a fost un monah bizantin din secolul al X-⁠lea care a trăit în themele Ellada și Peloponez, în Grecia, și a întemeiat mănăstirea Osios Lukas pe coasta muntelui Helikon, între Delfi și Levadia, lângă golful Corintului, în Beoția. A trăit între 896 și 953. Este unul dintre cei dintâi sfinți văzuți ridicându-⁠se de la pământ în rugăciune. Este pomenit la 7 februarie, iar mutarea moaștelor la 3 mai. Moaștele lui se păstrează la mănăstirea lui.

Copilăria și chemarea S-⁠a născut în satul grec Kastorion din Focida, în iulie 896, al treilea dintre cei șapte copii ai lui Ștefan și Eufrosina, părinți veniți de pe insula Egina, fugiți de năvălirile arabe. Viața lui, scrisă de un monah necunoscut de la Osios Lukas care i-⁠a fost ucenic, începe, ca de obicei, cu semne ale apropierii lui de Dumnezeu din copilărie: nu făcea nimic copilărește, nu mânca carne, ouă, lapte sau brânză, miercurea și vinerea postea până seara. Fiul unor țărani săraci, muncea la câmp și păzea oile. Odată, plecând să semene, a dat săracilor mai tot grâul, iar ce a mai rămas l-⁠a semănat, dar Dumnezeu i-⁠a dat roade mai mari decât în alți ani. Își împărțea și hainele, pentru care părinții îl certau. Mama lui a văzut că în rugăciune stă nu pe pământ, ci în aer. În copilărie a încercat de două ori să plece de acasă la o viață de rugăciune în singurătate. Prima dată a vrut să meargă în Tesalia, dar a fost prins de ostași care așteptau robi fugiți și a fost adus acasă. A doua oară a izbutit mai bine: a întâlnit doi monahi care mergeau de la Roma la Ierusalim și l-⁠au dus la o mănăstire din Atena, unde a primit schima mică. Mama lui, rămasă văduvă, s-⁠a rugat zi și noapte pentru întoarcerea fiului, iar Dumnezeu i s-⁠a arătat în vis starețului, poruncindu-⁠i să-⁠l trimită acasă. Stătea el acasă, dar după patru luni, cu binecuvântarea mamei, a plecat iar.

Nevoința La paisprezece ani, cu binecuvântarea mamei, a mers într-⁠un loc pustiu de pe un munte numit Ioannou, sau Ioannitza, unde a trăit șapte ani ca ascet. Viața spune, cu simetrie, că în acest timp a primit marea schimă de la doi monahi care călătoreau de la Ierusalim la Roma, probabil aceiași de la care primise schima mică. Faima lui s-⁠a răspândit, și i se atribuie minuni, între care i-⁠a arătat la doi frați locul unde era îngropată comoara tatălui lor mort. Dovezi ale sfințeniei lui sunt și somnul într-⁠un șanț, ca să-⁠și aducă aminte de moarte, sau vizita în vis a unui înger care a scos de pe el o „parte trupească”, izbăvindu-⁠l de ispitele trupului. A trăit mâncând doar pâine de orz și lucra ziua în grădină și pe câmp, nu pentru el, ci pentru săraci și vizitatori.

Surghiunul și întoarcerea A trebuit să plece din Ioannitza din pricina năvălirii împăratului bulgar Simeon, pe care o prevestise. Însoțit de săteni, a fugit pe o insulă din apropiere, și aproape a pierit când a fost atacat de bulgari pe o corabie furată. După retragerea năvălitorilor, la douăzeci și unu de ani, s-⁠a înscris la o școală din Corint, dar a plecat curând, găsindu-⁠i pe ceilalți elevi nu destul de serioși. A slujit apoi zece ani un stâlpnic la Zemena (după alt izvor, la Patras). A fost oprit în Peloponez, în drum, fiindcă mai marele portului nu l-⁠a lăsat să se întoarcă în Ellada, de frica prădăciunilor. Hagiograful spune că „Dumnezeu a rânduit poate spre folos, ca să nu facă nedreptate patriei lui, stând prea mult în țara lui Pelops”. După moartea lui Simeon, în 927, și urcarea pe tron a fiului său mai pașnic, Petru, Luca s-⁠a întors la Ioannitza să-⁠și întemeieze comunitatea. Atrăgea atâția ucenici că nu mai putea îndura tulburarea și s-⁠a retras mai adânc în pustie. După trei ani a fost mutat din nou, de o năvălire a maghiarilor. Ca și mai înainte, s-⁠a retras cu sătenii pe o insulă, pe care a găsit-⁠o potrivită pentru singurătate, și a stat trei ani, răbdând o sete cumplită. În cele din urmă tovarășii l-⁠au convins să plece și s-⁠a așezat pentru restul vieții în împrejurimile mai primitoare de azi ale Osios Lukas, unde și-⁠a întemeiat sihăstria în jurul anului 946, în ținutul Steiris. Aici s-⁠au adunat frații în jurul bătrânului și a crescut o mică mănăstire, cu biserica închinată Sfintei Mari Mucenițe Varvara. Locuind în mănăstire, sfântul a făcut multe minuni, vindecând bolile sufletului și ale trupului.

Proorocia și cinstirea Sfântul Luca a adormit în 953 și a fost îngropat în chilia lui, deasupra căreia s-⁠a zidit o mică biserică. Mănăstirea a înflorit după moartea lui, ceea ce se leagă de povestirea că, întrebat de izbăvirea Cretei de saracini, Luca ar fi spus: „Roman va mântui Creta”, iar la întrebarea dacă e vorba de împăratul Roman I, a răspuns: „Nu el, ci altul”. Creta a fost eliberată în 961 de împăratul Roman al II-⁠lea; amintindu-⁠și proorocia, acesta a trimis la Osios Lukas zidari, cu porunca să ridice o biserică după chipul Sfintei Sofia. Viața sfântului a fost scrisă în 962 de un ucenic anonim. După zidirea catolicoanului, moaștele lui au fost așezate în criptă și mai târziu în biserică. În a doua jumătate a secolului al XIII-⁠lea, mănăstirea a fost jefuită de prințul Ahaiei, Geoffroy al II-⁠lea de Villehardouin, care a dus moaștele la Veneția, o părticică rămânând la o mănăstire de pe Athos. În 1986 moaștele s-⁠au întors la mănăstire.