Mauriciu

Mauriciu a fost împărat al Bizanțului între 582 și 602, ultimul din dinastia lui Iustinian. Fost general destoinic, a încheiat războiul cu Persia printr-⁠o pace câștigătoare și a purtat războaie grele în Balcani. A fost răsturnat de o răscoală a armatei și ucis la 27 noiembrie 602, împreună cu cei cinci fii mai mici, sub ochii lui. Biserica Ortodoxă îl cinstește ca mucenic, după o enciclopedie rusă care dă pomenirea la 28 noiembrie, dar în sinaxarul grecesc consultat nu apare la 27 și 28 noiembrie.

Începuturile

S-⁠a născut în 539 la Arabissus, în Capadocia, ca fiu al lui Pavel, om cu rang în senat. Avea un frate, Petru, și două surori, Teoctista și Gordia. Izvoarele nu se pun de acord asupra neamului său: unii îl socotesc grec capadocian, alții italic, alții de neam armean. A ajuns la Constantinopol ca notar și a slujit pe lângă Tiberiu, viitorul împărat Tiberiu al II-⁠lea. Spre sfârșitul lui 577, fără prea multă experiență de război, a fost numit comandant al armatei din Răsărit și a primit rangul de patriciu.

Pe frontul persan a trecut Tigrul, a cucerit cetăți și a pornit o mare expediție spre Ctesifon, capitala perșilor, care nu a ajuns la țintă. În 582 Tiberiu al II-⁠lea, pe patul de moarte, l-⁠a numit cezar, apoi l-⁠a încoronat împărat, la 13 august. Tiberiu a murit la 14 august, iar Mauriciu, căsătorit în toamnă cu Constantina, fiica lui, a rămas singur împărat.

Domnia

Moștenea o împărăție fără bani, cu război în Răsărit, un tribut mare plătit avarilor, de 80.000 de solidi de aur pe an, iar în Balcani slavii pustiau provinciile. În Răsărit trupele lui au biruit la Solachon în 586 și la Martyropolis în 588. În 590 perșii și-⁠au răsturnat regele Hormizd al IV-⁠lea și fiul lui, Hosrov al II-⁠lea, a fugit la Bizanț. Mauriciu, deși Senatul îl sfătuise împotrivă, l-⁠a ajutat cu o armată și l-⁠a așezat pe tron, iar în 591 oastea bizantino-⁠persană a biruit pe uzurpatorul Bahram. Drept răsplată, Hosrov a dat Bizanțului o parte din Armenia, cu orașe mari, iar Bizanțul nu a mai plătit tribut perșilor, pentru întâia oară după aproape două veacuri. Unele izvoare spun că episcopii nu au izbutit să-⁠l aducă pe Hosrov la creștinism.

Către 591 Mauriciu și-⁠a întors privirea spre Balcani. În 592 s-⁠a luat înapoi Singidunum (Belgradul de azi), iar generalul Priscus a biruit pe slavi, avari și gepizi la sud de Dunăre în 593. Armata bizantină a trecut Dunărea în Valahia de azi, lucru nemaivăzut de peste două veacuri la un împărat. În 599 și 601 au urmat alte biruințe, iar în 602 slavii au fost zdrobiți în Valahia, iar Dunărea s-⁠a putut ține din nou ca graniță.

În Apus a întemeiat exarhatele, provincii cu mare libertate de lucru, cu un exarh în frunte, om al împăratului: exarhatul Italiei, în 584, ca să oprească înaintarea longobarzilor, și exarhatul Africii, în 591. În 597, bolnav, și-⁠a scris testamentul, hotărând ca fiii lui să stăpânească părți ale împărăției. Cu privire la credință, a susținut Sinodul de la Calcedon, dar a fost îngăduitor cu monofiziții. Se mai spune că a avut neînțelegeri cu papa Grigorie I în privința apărării Romei împotriva longobarzilor. Cartea de strategie Strategikon îi este atribuită prin tradiție, dar unii istorici o pun pe seama fratelui său sau a altui general.

Căderea

Greutățile bănești l-⁠au făcut nepopular. În 588 a vrut să scadă soldele cu un sfert, ceea ce a pricinuit o răscoală grea, iar în 599 sau 600 a refuzat să plătească un mic preț de răscumpărare pentru 12.000 de soldați prinși de avari, care au fost uciși. În toamna lui 602 a poruncit armatei de la Dunăre să ierneze dincolo de fluviu, pe pământ slav. Ostașii istoviți s-⁠au răsculat și l-⁠au ridicat conducător pe un ofițer, Focas, apoi au pornit spre Constantinopol, cerând ca Mauriciu să se retragă și locul lui să-⁠l ia fiul său Teodosie sau Germanus.

În noaptea de 22 noiembrie, Mauriciu a fugit cu familia pe o corabie spre Nicomidia. Focas a fost încoronat la 23 noiembrie și a intrat în oraș cu sprijinul tuturor. Mauriciu a fost prins și adus în portul lui Eutropiu, la Calcedon. A fost silit să vadă cum își omoară călăii cei cinci fii mai mici, apoi a fost decapitat, la 27 noiembrie 602. Frații și rudele lui au pierit cu el. Soția lui, Constantina, și cele trei fete au fost trimise la o mănăstire și, după câțiva ani, ucise și ele în același port. Întreaga familie a fost îngropată la mănăstirea Sfântului Mamas, ctitorie a surorii lui, Gordia.

Cinstirea

Cea mai veche povestire cu iz de legendă despre sfârșitul lui este în cronica lui Teofan Mărturisitorul, din veacul al IX-⁠lea: Hristos i-⁠ar fi dat de ales între o domnie lungă și moartea cu primirea în Împărăția cerurilor, iar Mauriciu a ales a doua. O istorisire siriană spune că împăratul ar fi cerut în rugăciune să primească pedeapsa în lumea aceasta și răsplata deplină în cer. Povestirea siriană a fost mai târziu primită de Biserica Ortodoxă, după o sursă. O enciclopedie rusă spune că Biserica Ortodoxă l-⁠a canonizat ca mucenic, cu pomenirea la 28 noiembrie (rânduiala veche). Fiind izvor unic, o spunem cu rezerva cuvenită.

Moartea lui a deschis o perioadă de nenorociri: războiul cu Persia, care a durat douăzeci și șase de ani, a istovit ambele împărății înainte de cucerirea arabă.