Mihail Novoselov

Sfântul Mucenic Mihail Novoselov (Mihail Alexandrovici Novoselov) s-⁠a născut în 1864 în satul Babie, volostea Domoslavl, ținutul Vîșni Voloceok al guberniei Tver, în familia lui Alexandru Grigorievici și a Capitolinei Mihailovna Novoselov. Neamul Novoselov, cunoscut din veacul al XVII-⁠lea, era un neam preoțesc; bunicul, protoiereul Grigore, fusese patruzeci de ani protopop. Tatăl, Alexandru Grigorievici, nu a ales drumul preoțesc: a absolvit universitatea din Sankt Petersburg în 1860, a fost în 1873-1881 director al gimnaziului din Tula, unde s-⁠a apropiat de Tolstoi, apoi director al gimnaziului al IV-⁠lea din Moscova până la moarte.

Tinerețea și întoarcerea la Biserică

Mihail voia să se facă medic, dar tatăl s-⁠a împotrivit, și a ajuns la facultatea de istorie și filologie a Universității din Moscova. Era un admirator al „învățăturii” lui Tolstoi și, deși vedea în ea un ideal creștin, nu a trecut cu vederea diferența dintre ce propovăduia noul învățător și cum trăia. Tipărea la hectograf scrieri ale lui Tolstoi oprite de cenzură, a fost arestat în urma unei percheziții, dar Tolstoi s-⁠a dus personal la șeful jandarmeriei și povestea a fost înăbușită; Novoselov a fost pus sub supraveghere și i s-⁠a interzis să locuiască în capitale. A cumpărat pământ în satul Dugino, în gubernia Tver, și a întemeiat una din primele comunități tolstoiene, cinci intelectuali, care s-⁠a destrămat curând. A luat parte împreună cu tolstoienii la ajutorarea celor flămânzi din gubernia Reazan, în 1891-1892.

Una din pricinile desprinderii lui de Tolstoi a fost ura acestuia față de Hristos. Novoselov povestea că, într-⁠o seară, când se enumerau marii întemeietori de religii, cineva a întrebat pe Tolstoi pe cine ar vrea să vadă dintre ei; Tolstoi a numit pe cineva, dar nu pe Hristos, iar la întrebarea lui Novoselov a răspuns tăios că nu ar vrea să-⁠l întâlnească, că era un domn foarte neplăcut. Cuvintele acestea au fost atât de neașteptate și înfricoșătoare, încât toți au tăcut. Mustrările conștiinței și gândurile lui despre credință l-⁠au condus la Biserica Ortodoxă, în care s-⁠a întors după lungi rătăciri prin sectarism. Abia în 1901, când conducerea Bisericii a mărturisit public căderea lui Tolstoi din Biserică, i-⁠a scris o scrisoare, rugându-⁠l să aleagă calea cea dreaptă, viața în loc de moarte; spunea că Dumnezeul lui Tolstoi este numai ideea lui, și că, respingând pe Hristos Mântuitorul, își lipsește sufletul de harul Lui. Termina scrisoarea cerându-⁠i iertare și spunând că se roagă pentru el și pentru cei apropiați lui.

Lucrarea de luminare

Întors în Biserică, s-⁠a lipit cu toată ființa de izvoarele scrise ale sfinților părinți și de purtătorii vii ai harului, s-⁠a apropiat de părintele Ioan de Kronstadt și de bătrânii pustiei Zosima. Din 1902 a început, cu un grup de tovarăși, să publice „Biblioteca religioasă-⁠filozofică”, serie de broșuri și cărți în care se răspundea la întrebările vieții, fără păcatele teologiei școlare raționaliste sau protestante, întorcându-⁠se la izvoarele creștinismului. Au apărut 39 de cărți, încă vreo douăzeci de cărți pe teme mai speciale, precum și foi ale Bibliotecii, în două serii: scrieri ale sfinților părinți și gânduri despre credință ale unor scriitori și savanți ruși. În 1912 a fost ales membru de onoare al Academiei Teologice din Moscova și mulți ani a fost membru al Consiliului școlar de pe lângă Sfântul Sinod. A înființat „Cercul celor care caută luminarea creștină în duhul Bisericii Ortodoxe a lui Hristos”, a luat parte activă la Frăția sfinților ierarhi moscoviți Petru, Alexei, Iona și Filip, în care președinte era Teodor Dimitrievici Samarin. În 1912 a scos o broșură împotriva lui Rasputin, interzisă de cenzură. După venirea celor fără Dumnezeu la putere în 1917, a intrat în Consiliul provizoriu al parohiilor unite din Moscova, care a chemat credincioșii să apere bisericile.

Scrisorile către prieteni

La 11 iulie 1922 OGPU a făcut percheziție în locuința lui, vrând să-⁠l întemnițeze; nu era acasă, iar dosarul a fost închis la 26 februarie 1923. Mihail Alexandrovici a trecut în ilegalitate, trăind când la sate, când la prieteni, la Moscova și Petrograd, pregătindu-⁠se pentru ceasul în care va trebui să mărturisească pe Hristos înaintea prigonitorilor. Atunci a început să scrie lucrarea teologică „Scrisori către prieteni”, douăzeci de scrisori în care răspundea la întrebările pe care realitatea le punea societății bisericești. Spunea că Biserica este taină și totodată sacrament, „Trupul lui Hristos”, nu o simplă organizație, și că nu există creștinism fără Biserică. Despre prăbușirea statului scria că rădăcina e în decenii de semințe ale umanismului fără Dumnezeu aruncate de intelectualitate, în școala teologică pătrunsă de idei protestante, în fățărnicia puterii lumești și în slugărnicia autorităților bisericești, iar pedeapsa lui Dumnezeu putea fi spre mântuirea a ceea ce putea fi mântuit prin focul încercării. În cea din urmă scrisoare vorbea despre distrugerea Sarovului și a Diveevului în 1927 și despre încercarea cea mare ce se abătuse asupra Bisericii. După declarația mitropolitului Serghie din 1927, s-⁠a alăturat mișcării mitropolitului Iosif (Petrovîh) și a episcopului Dimitrie (Liubimov), ca om cu o reputație morală fără pată.

Arestarea și mărturisirea

La 22 martie 1929, aproape de biserica Înălțării Crucii de pe strada Vozdvijenka din Moscova, a fost arestat și închis întâi la OGPU, apoi la Butîrki. La interogatorii i s-⁠a arătat cartea dactilografiată „Scrisori către prieteni”. A spus că vede situația de acum ca o încercare pentru credincioși și ca o pedeapsă a istoriei pentru vechea orânduire de stat, că nu crede în progres și că a susținut „martiriul pasiv”, nu rezistența activă, față de puterea sovietică. La 17 mai 1929 a fost osândit la trei ani de închisoare, dusă la Suzdal și apoi, la 25 iunie, la izolatorul politic din Iaroslavl. Suferea de crize de inimă și de o inflamație a ochilor, ceruse medic și se temea pentru vedere. În septembrie 1929 mulțumea pentru că i se dăduse înapoi o Minee și cerea caietele cu extrase din cărțile de slujbă. Neavând rude apropiate, trebuia să ceară obiecte de la administrație, între care ghete, ca să poată ieși la plimbare.

În 1930 OGPU a arestat în toată Rusia clerici și mireni care nu erau de acord cu mitropolitul Serghie, între ei pe mitropolitul Iosif și pe episcopul Dimitrie. La 7 august 1930 Novoselov a fost chemat într-⁠un nou dosar și dus la Moscova pentru anchetă, care a durat aproape un an. Spunea anchetatorilor că se socotește dușmanul puterii sovietice, ca om credincios, pentru caracterul ei fără Dumnezeu și înfruntător al lui Dumnezeu, dar că nu aparținuse vreunei organizații monarhice. La 3 septembrie 1931 Colegiul OGPU l-⁠a osândit la opt ani de închisoare. Din mijlocul anilor treizeci regimul din închisori s-⁠a înrăutățit; în 1935, un medic, fără să-⁠l privească, a propus administrației să-⁠i înăsprească regimul, lipsindu-⁠l de pâine albă, deși avea șaptezeci de ani și stătea de șase ani în închisoare. La 23 martie 1937 termenul lui se sfârșea, dar la 7 februarie, fără judecată, un Sfat Special al NKVD l-⁠a osândit la alți trei ani, pe care Comitetul Executiv Central i-⁠a întărit la 3 martie. A fost mutat la închisoarea din Vologda, unde a ajuns la 29 iunie 1937, și i s-⁠a dat numărul 227.

Aici regimul a fost și mai aspru. Păzitorii închisorii îl pedepseau pentru fiecare vorbă: o plimbare luată, dreptul la cantina închisorii, corespondența. Un informator pus în celulă îl nota ca pe un „monarhist înfocat, obscurantist fără leac, fanatic religios”. Raportul închisorii spunea că are șaptezeci și patru de ani, stă de nouă ani în închisoare, că în convingerile lui nu se căiește și nu va să se căiască și s-⁠a împăcat cu gândul să moară în închisoare pentru ele, neavând rude și nevrând să-⁠și tulbure prietenii. A povestit și cum un tovarăș de celulă a murit în brațele lui, bolnav, fără să fie dus la spital. La 14 ianuarie 1938 a fost întocmit pentru troica NKVD un referat în care era învinuit de activitate contrarevoluționară; la 17 ianuarie troica l-⁠a osândit la moarte, și Mihail Alexandrovici Novoselov a fost împușcat la 20 ianuarie 1938 în închisoarea din Vologda și îngropat într-⁠o groapă comună necunoscută.

Este pomenit la 21 ianuarie, după stilul nou, odată cu Soborul Noilor Mucenici și Mărturisitori ai Bisericii Ruse (zi mișcătoare), la 11 iulie cu Soborul sfinților din Vologda (zi mișcătoare) și la 5 septembrie cu Soborul sfinților moscoviți (zi mișcătoare).