Nazarie de la Valaam

Cuviosul Nazarie de la Valaam (Kondratiev, și de la Sarov), făcător de minuni, egumen (1735-1809), s-⁠a născut în lume cu numele Nicolae Kondratiev în 1735 în satul Anosovo, ținutul Temnikov, într-⁠o familie de paracliser al bisericii Arhanghelului Mihail (azi Ermiș). În 1752 a venit la pustia Sarov, pe vremea celui de-⁠al cincilea ctitor, ieromonahul Isaachie, și a stat acolo trei ani. Starețul lui era schiieromonahul Varlaam, retras la odihnă. Văzând pe tânărul novice, râvnitor de singurătate rugătoare și de însușirea felului de viață monahal, egumenul Varlaam i-⁠a sfătuit să meargă la părintele Metodie (1700-1776), arhimandrit al mănăstirii Schimbării la Față din Astrahan, cunoscut prin nevoințele lui și viitor episcop al Astrahanului. Acolo, la Astrahan, Nicolae s-⁠a desăvârșit și ca monah, și ca viitor povățuitor. Cu mijlocirea lui s-⁠au legat strânse legături între pustia Sarov și mănăstirile Astrahanului. La 22 septembrie 1760 novicele Nicolae a fost tuns în monahism, primind numele în cinstea mucenicului Nazarie Romanul; tunderea a fost săvârșită în mănăstirea Acoperământului de lângă casa arhierească din Astrahan de ieromonahul Nichifor, în prezența episcopului Metodie. La 22 octombrie același an a fost hirotonit ierodiacon de episcopul Metodie. La 8 septembrie 1764 a trecut la pustia Sarov.

În 1773 purta ascultarea slujirii preoțești la biserică, pe cea de la strană și cosea camilafci pentru frați. În 1776 a fost hirotonit ieromonah de episcopul Ieronim al Vladimirului. În registru se arăta că îndeplinește slujba preoțească, iar din pricina neputinței face temporar ascultarea de a împleti mătănii pentru frați, de alte osteneli fiind incapabil. Împlinirea strictă a regulii monahale a fost grija lui totdeauna. Toată viața lui a fost o nevoință. Sufletul lui era atât de pătruns de gândul la lucrurile dumnezeiești, încât singurul subiect al vorbelor lui era folosul sufletului. Despre treburile lumii nu știa nici cum să vorbească. Dar dacă își deschidea gura să vorbească despre nevoințe împotriva patimilor, despre dragostea de virtute, convorbirea lui era un izvor nesecat de dulceață. Vorbea drept, direct și tăios; nu-⁠i plăcea să înceapă o convorbire fără Cuvântul lui Dumnezeu ca temei, și așa îi învăța și pe alții, ca sfaturile folositoare de suflet să se întemeieze nu pe mintea lor, ci pe Cuvântul lui Dumnezeu. Aspru și parcă de neapropiat la vedere, își atrăgea prin vorbe inimile tuturor spre dragoste și ascultare față de el. Smerit el însuși, îi învăța înainte de toate smerenia pe toți cei ce cereau povață. Își petrecea viața neschimbat în post și neagonisire, cu haine ce abia dacă nu erau zdrențe.

La 5 decembrie 1780 „părintele Nazarie cu tovarăși a plecat la Moscova”, după cum scria episcopul Ieronim al Vladimirului (Formakovski). Se pare că tocmai atunci au vizitat mănăstirea Solovețki. Văzând pustiirea schitului Anzer, părintele Nazarie a trimis Sfântului Sinod o relatare în care descria condițiile de viață din schitul Anzer și din mănăstirea Solovețki și pustiirea lor. La începutul lui 1781, într-⁠o scrisoare către ctitorul pustiei Sarov, ieromonahul Pahomie, mitropolitul Gavriil (Petrov) al Sankt-⁠Petersburgului a cerut să fie trimis ieromonahul Nazarie ca să refacă mănăstirea Valaam și să introducă în ea rânduiala Sarovului. Părintele Pahomie a primit fără prea mare plăcere, arătând, între altele, lipsa de învățătură a fraților, iar pe părintele Nazarie înfățișându-⁠l drept om cu puțină minte și neexperimentat în viața duhovnicească. Preasfințitul Gavriil a pătruns taina smereniei lui Nazarie: „Am eu destui deștepți. Trimiteți-⁠mi-⁠l pe prostul vostru”, a răspuns. Astfel părintele Pahomie a fost silit să-⁠l lase să plece pe smeritul nevoitor. În același an, 1781, printr-⁠un ucaz al Sfântului Sinod, părintele Nazarie a fost chemat la Sankt-⁠Petersburg, unde, la îndemnul mitropolitului Gavriil, a fost numit ctitor al mănăstirii Valaam, ca să rânduiască în ea viața de obște și ordinea după rânduiala pustiei Sarov.

Rânduielile de obște le-⁠a introdus pe loc, la numirea lui. În vremea părintelui Nazarie s-⁠a ridicat în interiorul mănăstirii un patrulater alcătuit din catedrala de piatră, două biserici, sacristie, trapeză și chilii. Mănăstirea a fost trecută între mănăstirile cu stat, iar statul a fost stabilit la treizeci de oameni; ctitorul a fost înălțat la rangul de egumen; împăratul Pavel a dăruit mănăstirii pescăriile din Kiumen, principala ei sursă de întreținere. Din voința mitropolitului Gavriil, părintele Nazarie a introdus la Valaam regula de obște a pustiei Sarov și a rânduit trei feluri de viață: de obște, schimnicească și pustnicească. Vestea Valaamului s-⁠a răspândit în lumea ortodoxă; până și monahii athoniți veniți acolo se uitau la el cu mirare, spunând că, prin rânduiala dinăuntru, este mai presus de mănăstirile Athosului.

Părintele Nazarie a avut mare râvnă pentru tipărirea operelor alese ale sfinților părinți. Tovarășul lui, arhimandritul Teofan, îi povestise mult despre marele stareț Paisie și despre traducerile lui din sfinții părinți. Mai târziu li s-⁠a alăturat ieromonahul Filaret, crescut la Sarov. După ce egumenul Nazarie și părintele Teofan au fost mutați în eparhia Sankt-⁠Petersburgului, în 1781, au făcut cunoscute planurile lor mitropolitului Gavriil, care a luat cea mai fierbinte parte la lucrare. Ca să obțină traducerile sfinților părinți, au scris în 1780-1782 o scrisoare starețului Paisie, prin arhimandritul Teodosie. Când s-⁠a pornit traducerea din greacă a marii cărți de nevoință „Filocalia”, mitropolitul Gavriil a poruncit învățaților traducători să se sfătuiască în toate cu stareții duhovnicești și a arătat întâi spre părintele Nazarie. „Ei, din experiență, înțeleg mai bine decât voi adevărurile duhovnicești”, a zis mitropolitul.

În 1801 părintele Nazarie a cerut să fie eliberat spre odihnă. La început s-⁠a retras la Valaam în chilia lui de pustnic, unde se ducea și mai înainte, ocupându-⁠se de rugăciune și lucru de mână. Dar împrejurările l-⁠au silit să părăsească Valaamul. La 25 ianuarie 1804 egumenul Nazarie a fost eliberat din mănăstirea Valaam la cererea sa, în care scria că ține să plece spre eparhia Tambov, la mănăstirea Sarov. Părăsind Valaamul, a dorit să viziteze unele mănăstiri pustnicești; unii cunoscuți îi lăudaseră locuri prielnice pentru viața monahală lângă stanițele cazacilor de la Marea Neagră. Pe drum desfundat a ajuns la Tihvin, de unde a pornit pe apă, însoțit de ieromonahul Ilarion și monahul Simon. La 12 mai 1805 egumenul Nazarie era în pustia Sfântului Nicolae de la Marea Neagră.

Întors la Sarov, unde pusese început monahismului, părintele Nazarie și-⁠a făcut o chilie de pustnic în pădure, lângă râul Sarovka. Când avea putere, noaptea umbla prin pădure rostind din memorie doisprezece psalmi și se întorcea la chilie spre zori. Nu o dată a întâlnit urși, care nu se atingeau de el și de care el nu se temea. Mulți pustnici își încredințau gândurile lui. În ținutul Tambovului și Nijni Novgorodului au luat ființă sub îndrumarea lui multe obști de femei. Având darul înainte-⁠vederii, părintele Nazarie vedea gândurile și păcatele oamenilor goale. Fiind lucrător al rugăciunii minții, bătrânul scria astfel despre ea: „Să ne rugăm cu duhul, să ne rugăm și cu mintea. Intrați-⁠vă în cuvintele Apostolului Pavel: «Voiesc mai bine cinci cuvinte cu mintea decât o mie cu limba». Nu pot înfățișa cât de fericiți suntem că am fost învredniciți să rostim aceste cinci cuvinte. Ce bucurie. Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-⁠mă pe mine păcătosul. Închipuiți-⁠vă: Doamne, pe Cine chem? Pe Făcătorul, pe Creatorul tuturor, de Care se cutremură toate puterile cerești. Mintea și inima să se adune într-⁠una, ochii să se închidă, ochii minții să se ridice la Domnul. O, prea dulce și prea scump Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu”.

S-⁠a săvârșit la 23 februarie 1809, după al șaselea ceas după-⁠amiază, în chilia lui, pe malul râului Sarovka. Frații l-⁠au găsit viu, dar nu mai putea spune o vorbă. Trupul i-⁠a fost îngropat lângă altarul bisericii calde, aproape de duhovnicul lui, schiieromonahul Varlaam. În vremea patriarhului Pimen, numele egumenului Nazarie a fost trecut în Soborul sfinților din Tambov, iar prin hotărârea Sfântului Sinod din 11 mai 2004 a fost trecut în Soborul sfinților de la Valaam. Este pomenit la 10 august, odată cu Soborul sfinților din Tambov, la 22 august, cu Soborul sfinților de la Valaam (zi mișcătoare), și la 12 septembrie, cu Soborul sfinților din Nijni Novgorod (zi mișcătoare), după stilul nou.