Paraschiva de la Diveevo

Fericita Paraschiva de la Diveevo, cunoscută în popor ca Pașa de la Sarov, a fost o nebună pentru Hristos și o pelerină care s-⁠a nevoit vreme de decenii în pădurile Sarovului și apoi în Mănăstirea Diveevo, ajungând vestită în toată Rusia la cumpăna secolelor al XIX-⁠lea și al XX-⁠lea. A primit în chilia ei pe împăratul Nicolae al II-⁠lea și pe împărăteasa Alexandra, iar tradiția spune că le-⁠a vestit cele ce aveau să vină asupra lor. Biserica Ortodoxă Rusă o cinstește ca fericită, iar moaștele ei se află în Mănăstirea Diveevo.

Copilăria și anii de robie

Numele ei de botez era Irina Ivanovna. S-⁠a născut între 1795 și 1807 în satul Nikolskoe din ținutul Spassk, gubernia Tambov. Părinții ei, Ivan și Daria, au avut trei fii și două fiice. Irina era iobagă pe moșia boierilor Bulîghin.

La șaptesprezece ani a fost măritată fără voia ei cu un vecin, țăranul Feodor. A fost o soție pilduitoare, blândă, slujitoare, respectuoasă și harnică, și se ruga mult. Soțul ei era și el om credincios, și au trăit în bună înțelegere, dar nu au avut copii. Mai târziu, când era întrebată cum fusese soțul ei, răspundea că era „tot așa de nătâng ca mine”.

După cincisprezece ani, boierii i-⁠au vândut pe Irina și pe soțul ei vecinilor lor, familia Schmidt, de neam german, care stăpânea satul Surkot. Cinci ani mai târziu Feodor a murit de tuberculoză. Stăpânii au vrut s-⁠o mărite din nou, dar Irina a refuzat. A rămas slugă în casa boierească, unde, după biograful ei Leonid Cicagov, a fost bucătăreasă și chelăreasă.

Suferință și fugă

Când din casa stăpânilor au dispărut două bucăți de pânză, slugile, care se temeau de cinstea Irinei, au dat vina pe ea. La cererea stăpânilor, comisarul de poliție a poruncit să fie bătută, iar în chinuri i s-⁠au rupt urechile și i s-⁠a spart capul. Mai târziu s-⁠a aflat că pânzele le furase o altă femeie, care le aruncase în râu, unde au și fost găsite.

Irina a fugit la Kiev, la o mănăstire, dar a fost prinsă de poliție, întemnițată și trimisă înapoi sub escortă. Stăpânii, vrând să îndrepte cruzimea de mai înainte, au iertat-⁠o și au pus-⁠o grădinăreasă. După doi ani a fugit din nou la Kiev și din nou a fost adusă înapoi. De data aceasta a fost alungată în stradă desculță, pe jumătate dezbrăcată și fără o bucată de pâine, cu porunca să nu se mai arate. Cinci ani a rătăcit prin sat, socotită nebună de toți.

Biografii ei sunt încredințați că la Kiev a primit în taină tunderea în monahism cu numele Paraschiva și că de atunci a început să-⁠și spună Pașa. Nu se știe cu exactitate când s-⁠a întâmplat aceasta: unii o așază după prima fugă, alții după a doua, iar alții îndată după moartea soțului, la o închinare în Lavra Peșterilor. Leonid Cicagov socotea că monahii de la Kiev nu doar au tuns-⁠o, ci au și binecuvântat-⁠o pentru nevoința nebuniei pentru Hristos.

Treizeci de ani în pădurea Sarovului

Monahiile de la Diveevo povesteau că Sfântul Serafim de Sarov însuși ar fi binecuvântat-⁠o să trăiască în pădurile adânci. Cercetătoarea Olga Bukova a ajuns însă la încheierea că cei doi nu s-⁠au întâlnit niciodată.

Aproape treizeci de ani a petrecut Paraschiva în pădurea Sarovului. Locuia în niște scorburi de pământ pe care și le săpase singură. Uneori venea la Sarov sau la Diveevo și era văzută adesea la moara mănăstirii Sarov, unde venea să muncească. Răbda toate lipsurile fără cârtire. Țăranii din jur și pelerinii o cinsteau și îi aduceau hrană și bani, pe care ea îi împărțea îndată săracilor.

Odată niște tâlhari i-⁠au cerut bani, iar pentru că nu avea, au bătut-⁠o cumplit. Un an întreg a stat între viață și moarte, dar s-⁠a ridicat. De atunci a suferit de dureri de cap din pricina rănii grele primite atunci.

La Mănăstirea Diveevo

Toamna anului 1884 a adus-⁠o pe Pașa la Mănăstirea Sfintei Treimi și a Sfântului Serafim de la Diveevo. Se spune că atunci s-⁠a arătat la ea darul înainte-⁠vederii. Apropiindu-⁠se de poarta mănăstirii, a lovit un stâlp și a spus că, așa cum va dărâma ea acel stâlp, așa vor începe să moară oamenii, încât abia vor avea timp să sape morminte. Curând au murit fericita Pelaghia Ivanovna, preotul mănăstirii și mai multe monahii.

Multă vreme nu a voit să se așeze în mănăstire, spunând că drumul ei este să treacă mereu dintr-⁠un loc în altul. Chiar și la bătrânețe se muta dintr-⁠o chilie în alta, de la mănăstire la metocuri, la ascultări depărtate și la Sarov, prin locurile ei de odinioară. Umbla cu un băț pe care îl numea „bastonaș”, cu o legătură de lucruri, cu o seceră pe umăr și cu câteva păpuși în sân. Cu buclele albe și ochii albaștri minunați, bătrâna atrăgea privirile tuturor. Cu bastonașul îi lovea uneori pe cei întâlniți, dându-⁠i în vileag pe înșelători și pe hoți. În legătura ei se aflau coji de pâine, mazăre, castraveți, iarbă, mănuși de copil cu bani legați în degete, cârpe, cruciulițe de lemn și multe batiste.

După moartea fericitei Pelaghia, Pașa s-⁠a așezat statornic la Diveevo. După mai multe mutări, a rămas într-⁠o căsuță de lângă poarta mănăstirii, împreună cu monahia Ana Ivanovna, care se îngrijea de prăvălia mănăstirii. Monahiile i-⁠au pus icoane și candelă și i-⁠au dăruit cele de trebuință. În cameră avea un pat mare de lemn cu perne, pe care stăteau păpușile ei. Le îngrijea cu duioșie, le hrănea, le spăla, le cosea haine și le îmbrăca. Se credea că, atunci când se apropia moartea cuiva din mănăstire, își lua păpușa preferată și o gătea ca pe o moartă. Prin păpuși le arăta adesea vizitatorilor cele ce aveau să le vină.

Rugăciunea și munca

Toată noaptea stătea la rugăciune și se culca doar spre dimineață, pentru scurt timp, dar la cea dintâi geană de lumină era iarăși în picioare. Își unea rugăciunea cu toate lucrările ei, mai ales cu seceratul ierbii, astfel încât în graiul ei tainic a „secera iarbă pentru cineva” însemna a se ruga pentru acela. Dacă îi dădea cuiva un brusture sau o buruiană, aceasta vestea o nenorocire apropiată. În chilie împletea ciorapi sau torcea, rostind în inimă rugăciunea lui Iisus, de aceea firul ei era mult prețuit, iar din el se făceau brâie și metanii. Unui viitor arhiepiscop al Voronejului i-⁠a dăruit o pânză țesută de ea, din care acesta și-⁠a făcut un veșmânt pe care l-⁠a purtat până la moarte. Cocea și colaci și plăcinte pe care le trimitea stareței.

Dacă vreo monahie lipsea de la slujbă, Pașa striga la ea și uneori o învăța minte cu bastonașul. Nu suferea vorbăria deșartă a celor tinere, le cerea să muncească neîncetat și nu răbda necurățenia.

La bătrânețe mergea rar la biserică, iar în ajun se spăla întotdeauna. Stătea de obicei la intrare sau chiar în pridvor, uneori toată slujba în genunchi. Se împărtășea rar și se ruga adesea în câmp sau pe drum, căzând în genunchi. Știa câteva rugăciuni pe de rost, dar se ruga mai ales cu cuvintele ei. Pe Maica Domnului o numea „Mămica de după sticlă”. Iubea mult icoanele: le aprindea candele, le împodobea cu flori, le așeza înainte lucrurile ei dragi și le săruta. Primăvara, vara și toamna târziu ieșea din mănăstire în câmp sau în crâng, unde petrecea câteva zile în post, rugăciune și muncă. Martorii spuneau că în timpul rugăciunii se ridica deasupra pământului.

Darul deosebirii

Pe unii vizitatori îi primea cu dragoste, îi așeza la masă, le dădea ceai și unora li se închina până la pământ, iar pe alții îi certa, îi alunga și îi amenința cu bățul. Contemporanii vedeau în aceasta darul de a deosebi evlavia adevărată de cea prefăcută. Vorbea adesea cu un interlocutor nevăzut și despre sine vorbea la persoana a treia. Răspundea uneori nu la întrebările rostite, ci la gândurile ascunse ale celui din fața ei. În zilele luptei ei cu vrăjmașul mântuirii vorbea fără oprire, sfărâma lucruri și striga.

Un contemporan scria că prin cuvintele ei tainice și prin faptele ei ciudate era pentru monahiile de la Diveevo și pentru pelerini o amintire vie a țelului celui mai înalt al vieții: pe unii îi mustra, pe alții îi mângâia, îndrepta pe cei rătăciți, întărea pe cei slabi și ocrotea pe cei fără apărare. Egumenul Serafim (Kuznețov), care a cunoscut-⁠o bine, mărturisea că multe din proorociile ei, spuse în pilde, au fost înțelese greșit.

Întâlnirea cu familia imperială

Vestea despre fericita Pașa a ajuns până la curtea imperială. Sunt dovedite prin documente întâlnirile ei cu împărăteasa Alexandra Feodorovna, cu împărăteasa văduvă Maria Feodorovna și cu Marele Duce Serghie Alexandrovici. În vara anului 1903, cu prilejul canonizării Sfântului Serafim de Sarov, împăratul Nicolae al II-⁠lea și împărăteasa Alexandra au venit la ea la Diveevo. Potrivit tradiției, ea le-⁠a vestit nașterea moștenitorului, iar împăratului abdicarea, moartea mucenicească și trecerea în rândul sfinților. S-⁠au păstrat și relatări, neconfirmate, despre încercarea lui Grigori Rasputin și a Annei Vîrubova de a intra în legătură cu ea.

Sfârșitul și cinstirea

Fericita Paraschiva a trecut la Domnul la Diveevo, la 22 septembrie 1915, după calendarul vechi, la o vârstă foarte înaintată. Viața ei neobișnuită a atras atenția multor contemporani, care au lăsat amintiri despre ea, iar în vremea noastră a stârnit din nou interesul credincioșilor, al istoricilor și al scriitorilor.

Biserica Ortodoxă Rusă a trecut-⁠o în rândul sfinților în 2004, ca fericită. Moaștele ei se află astăzi în biserica Icoanei Maicii Domnului din Kazan a Mănăstirii Diveevo și sunt cinstite de mulțimea pelerinilor. În căsuța de lângă poarta mănăstirii, unde a locuit, o cameră îi este închinată: aici s-⁠a refăcut înfățișarea chiliei din vremea ei și se păstrează lucruri care i-⁠au aparținut. Este prăznuită la 22 septembrie.