Partenie Kiziltașski

Sfântul Cuvios Mucenic Partenie Kiziltașski, egumen, s-⁠a născut în 1815 la Elisavetgrad. La 23 decembrie 1845 a primit tunderea în monahism, iar la 8 aprilie 1846 a fost hirotonit ieromonah. Din iulie 1848 a fost protopop al Mănăstirii Korsun din Herson, apoi econom al casei arhierești din Herson. În 1852, la fortificația Tenghin a pazei de coastă a Mării Negre, și-⁠a arătat talentul de inginer, propunând un mijloc foarte ușor de ridicare a încărcăturilor scufundate; o comisie specială l-⁠a aprobat, iar contraamiralul flotei Mării Negre i-⁠a mulțumit. În războiul Crimeii, în vremea bombardării Novorosiiskului de către vasele inamice, între 28 februarie și 4 martie 1855, a spovedit și a împărtășit fără încetare răniții și i-⁠a înmormântat pe cei căzuți.

Pentru curajul și inventivitatea lui, Sfântul Sinod i-⁠a dat la 20 martie 1857 cruce pectorală, iar la 7 aprilie a fost ridicat la rangul de egumen. La 20 august 1858 a fost numit stareț al chinoviei Kiziltaș din Eparhia Taurida. În secolul al VIII-⁠lea aici se afla reședința de vară a Sfântului Ștefan, arhiepiscopul Surojului, mărturisitor, dar locul căzuse în paragină. Cu energie, talent și râvnă pentru slava lui Dumnezeu, părintele Partenie a început să refacă vechea mănăstire. Contemporanii i-⁠au lăudat capacitățile deosebite, darul de organizator și de gospodar și energia lui neistovită, datorită cărora a izbutit ce nu izbutise nimeni în istoria mănăstirii. Din ruină și sărăcie, fără ajutor străin, cu frați aproape neștiutori de carte, a ajuns să fie prețuit în tot ținutul. Era ascet și își învăța obștea prin pildă, lucra de dimineață până seara și le interzicea fraților să ceară milostenie. Înainte de el, la Kiziltaș nu erau decât o peșteră cu izvor tămăduitor și două-⁠trei colibe; el a făcut drumuri, grădini și vii, iar din peșterica din stâncă a crescut un schit cu două case de oaspeți și o biserică de piatră. Pelerinii au început să vină cu sutele.

Au fost însă și necazuri. Din 1863 au început ciocnirile, care i-⁠au fost fatale, cu tătarii din împrejurimi, care tăiau pădurea și pășunau vitele pe pământul mănăstirii. Egumenul nu a izbutit să se înțeleagă cu ei și s-⁠a plâns fără rezultat guvernatorului Tauridei. Tătarii au continuat jafurile, iar odată au bătut cumplit un preot care îi surprinsese furând. Patru tătari, între ei un softa, nemaisuportând un martor care îi dezvăluia, au hotărât să-⁠l ucidă. Au așteptat câteva zile la o răscruce, iar la 4 septembrie, în ajunul ieșirii din praznicul Adormirii, când se întorcea călare de la Sudak spre mănăstire, grăbit la slujbă, l-⁠au împușcat de trei ori. Pentru a ascunde urmele, i-⁠au ars trupul de la cinci seara până la două noaptea, sfărâmând oasele cu bâte, iar calul l-⁠au tăiat și l-⁠au îngropat în pădure. Crima ar fi rămas necunoscută dacă nu ar fi fost martori întâmplători, musulmani, pe care ucigașii n-⁠au îndrăznit să-⁠i atingă. Mustrați de conștiință, ei au povestit, și la locul crimei s-⁠au găsit cenușa și rămășițele egumenului. Moaștele au fost adunate cu grijă și îngropate solemn, cu binecuvântarea episcopului Alexie al Tauridei, de un sobor de preoți, lângă mănăstire, la 2 decembrie 1866.

Sinodul Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse din august 2000 l-⁠a trecut în rândul sfinților. Sfântul Partenie este pomenit la 4 septembrie, în stil vechi, adică la 17 septembrie în stilul nou.