Pelaghia din Antiohia

Sfânta muceniță Pelaghia din Antiohia a fost o fecioară creștină de cincisprezece ani care, în vremea prigoanei lui Dioclețian, a ales să se arunce de pe acoperișul casei, în mare, decât să fie silită de soldații romani să aducă jertfă zeilor păgâni sau să sufere o necinste. Este pomenită la 8 octombrie, ziua în care au fost prăznuite în vechime, laolaltă, și Sfânta Pelaghia cea desfrânată și Sfânta Pelaghia din Tars.

Era din Antiohia Siriei, dintr-⁠o familie nobilă, și avusese ca învățător pe Sfântul Lucian al Antiohiei. După tradiție, pe când se afla singură acasă, în vremea persecuției, au venit soldații romani. A ieșit să-⁠i întâmpine și, aflând că vor s-⁠o ducă la o jertfă păgână, a cerut îngăduința să-⁠și schimbe hainele. S-⁠a rugat, s-⁠a îmbrăcat în cele mai bune veșminte ale ei, s-⁠a urcat pe acoperiș și s-⁠a aruncat în mare. Avea cincisprezece ani. Se socotește că a murit în anul 303.

Moartea ei este pomenită de Sfântul Ambrozie al Milanului, iar Sfântul Ioan Gură de Aur i-⁠a dedicat două cuvântări. În ele el spune că Hristos a prins moartea, care înspăimântase firea omenească, și a dat-⁠o spre joacă până și fecioarelor, așa că Pelaghia s-⁠a năpustit spre ea cu atâta bucurie încât nici n-⁠a așteptat mâna chinuitorilor, nici n-⁠a intrat în judecată, ci, din prisosul râvnei, a întrecut cruzimea lor. Era gata de cazne și de orice pedeapsă, dar se temea să nu piardă cununa fecioriei. Același Părinte arată că trupul ei fecioresc, mai curat decât aurul, zăcea pe pământ cu îngerii în jur, cu arhanghelii dându-⁠i cinste și cu Hristos însuși aproape de el. Părinții Bisericii au socotit așadar întâmplarea o mucenicie sfântă, nu o sinucidere rușinoasă.

Povestea ei a stat probabil la baza relatărilor ulterioare, nesigure, despre Pelaghia din Tars. După Marea Schismă, Biserica Romano-⁠Catolică a mutat pomenirea ei la 9 iunie, iar în Napoli ea este prăznuită la 5 octombrie.