Petru Zinoviev

Sfântul Sfințit Mucenic Petru Zinoviev a fost un preot de țară din eparhia Saratov, apoi din cea a Tverului, căsătorit și tată a patru copii, împușcat în noaptea de 29 decembrie 1937 la Tver, în anii marii prigoane. S-⁠a născut în 1894 într-⁠o familie de preoți și a slujit ca preot, învățător și om al satului. La 20 august 2000, Soborul Arhieresc l-⁠a trecut între noii mucenici și mărturisitori ai Rusiei. Este pomenit la 16 decembrie, adică 29 decembrie după calendarul nou.

Familia și învățătura

S-⁠a născut la 19 iunie 1894 în satul Bereznyaki, ținutul Volsk, gubernia Saratov, în familia diaconului Constantin Ivanovici Zinoviev și a Evdochiei Porfirievna. A fost botezat la 24 iunie în biserica Sfântului Nicolae. Familia avea opt copii: fiicele Alexandra, Raisa și Maria și fiii Mihail, Pavel, Vasile, Ivan și Petru; patru dintre băieți, Mihail, Pavel, Ivan și Petru, au devenit preoți, iar Vasile s-⁠a dus la oaste. A făcut patru ani la școala duhovnicească din Volsk, absolvită în 1908, an în care i-⁠a murit tatăl, între 1908 și 1914 a urmat seminarul din Saratov, iar în 1914 a primit atestatul de absolvire, în categoria a doua, și locul de psalt la biserica Pogorârea Duhului Sfânt din Saratov.

La 15 ianuarie 1916 s-⁠a căsătorit cu Maria Dmitrievna Uspenskaia, fiica unui preot, născută la 20 ianuarie 1897 în Baranovka, absolventă în 1913 a școlii eparhiale de fete din Volsk. Cununia a fost săvârșită în biserica Sfântului Arhanghel Mihail din Baranovka de socrul lui, protoiereul Dimitrie Vasilievici Uspenski.

Preotul de sat

În februarie 1916 a fost hirotonit preot la biserica Sfântului Arhanghel Mihail din Staraia Lopasteika, de episcopul Palladie al Saratovului și Țarițînului. A predat la școala parohială, în iunie 1916 a fost ales președinte al epitropiei școlii parohiale, iar din 1 septembrie 1916 a fost învățător la școlile zemstvei din Novo-⁠Lopasteika și Kizotovka. Familia trăia ca țăranii: lucra douăzeci și două de desetine de pământ și avea o vacă. Au avut patru copii: Constantin (1916), Serafima (1918), Ghenadie (1924) și Zoia (1926).

Anii de prigoană

După instaurarea puterii sovietice au început în gubernia Saratov represiunile împotriva clerului, confiscarea averii bisericești și particulare a preoților și închiderea bisericilor. Familia a rămas la Staraia Lopasteika până la mijlocul anilor 1920, până la închiderea bisericii și a școlilor, apoi a fost silită să-⁠și schimbe locul de slujire, rătăcind din sat în sat. În 1931 părintele Petru s-⁠a mutat cu familia la Petrovsk, unde a slujit într-⁠o biserică până la începutul lui 1935. Frații lui au fost reprimați: Mihail a fost izgonit în 1930, Pavel a fost arestat la 30 iulie 1931 și condamnat la zece ani de lagăr, iar în februarie 1935 Ivan a fost izgonit fără acuzare în afara ținutului Volgăi de Jos. La fel l-⁠a așteptat și pe Petru. În acea vreme, catedrala Alexandru Nevski din Saratov a fost închisă și demontată.

În primăvara lui 1935, poliția politică i-⁠a cerut să plece îndată din ținut și, împreună cu alți preoți din Volga de Jos, în urma arhiepiscopului Tadeu Uspenski, s-⁠a mutat cu familia în eparhia Tver, ca preot la biserica Înălțarea Sfintei Cruci din Bejețk. S-⁠au așezat pe strada Kooperativnaia nr. 65. Fiul cel mare, Constantin, a absolvit școala în Petrovsk și s-⁠a înscris la școala pedagogică, iar ceilalți copii au mers la școala nr. 1 din Bejețk, unde învățase între 1926 și 1929 și Lev Gumiliov. Fiica cea mare, Serafima, a absolvit în iulie 1937 și s-⁠a înscris la institutul învățătorilor. În august 1937, Ejov a trimis tuturor organelor NKVD ordinul nr. 00447 despre represiunea foștilor chiaburi și a altor „elemente antisovietice”. La 14 noiembrie 1937 a fost arestat fratele lui Ivan, preot la Semendiaevo, și a fost împușcat la 29 noiembrie. Părintele Petru nu a putut face nimic pentru el, și nu putea decât să se roage și să-⁠și aștepte arestarea.

Arestarea și mucenicia

În noaptea de sâmbătă 19 decembrie 1937 a venit la el, cu mandat de percheziție și arestare, un comisar al NKVD din Kalinin, Fiodorov, iar părintele Petru a fost dus la închisoarea din Bejețk. În dosar au fost puse optsprezece rapoarte ale informatorilor, care îl urmăriseră, notând fiecare predică și vorbă, și mărturiile a trei martori, probabil sub presiune. La interogatorii s-⁠a purtat cu mare demnitate și a negat acuzațiile; ca să nu-⁠i facă rău fiului mai mare Constantin, învățător deja și care nu mai locuia la Bejețk, nu a spus despre el niciun cuvânt. Actul de acuzare, din 21 decembrie 1937, i-⁠a reproșat agitație antisovietică, „exprimarea de ură și de judecăți teroriste despre conducătorii partidului și ai guvernului”, calomnierea candidaților la Sovietul Suprem, răspândirea de zvonuri despre viața grea în URSS, despre foametea din colhozuri și războiul apropiat cu Germania și faptul că, la slujbă, ar fi chemat poporul la împotrivire față de puterea sovietică pentru că închidea bisericile. A recunoscut doar vorbele despre foametea din colhozuri din 1932-1933 și a negat restul. La 27 decembrie 1937 troica l-⁠a condamnat la moarte, iar la 29 decembrie, la ora unu din noapte, a fost împușcat. În eparhia Tver, între august 1937 și noiembrie 1938, au fost împușcate în jur de cinci sute de slujitori ai Bisericii și credincioși activi.

Nu se știe unde a fost îngropat; dosarul nu spune nimic despre locul împușcării și al înmormântării. Se presupune că împușcările se făceau noaptea în închisorile din Kalinin și că trupurile erau îngropate în zone speciale ale NKVD, între care vechiul cimitir „Rugul Aprins”, unde au fost găsite osemintele arhiepiscopului Tadeu, împușcat la 31 decembrie 1937, la două zile după părintele Petru.

Reabilitarea și cinstirea

La 26 iulie 1989, în temeiul decretului din 16 ianuarie 1989 al Prezidiului Sovietului Suprem, Procuratura regiunii Kalinin a anulat hotărârea troicii în cazul lui Petru Constantinovici Zinoviev, la cincizeci și doi de ani după executare; în același an a fost reabilitat și fratele lui, Ivan. La 20 august 2000, la încheierea Soborului Arhieresc Jubiliar, preotul Petru Zinoviev a fost trecut între sfinți, pentru cinstire în întreaga Biserică, în Soborul noilor mucenici și mărturisitori ai Rusiei.

După arestare, soția, Maria, și copiii cei mici au plecat din Bejețk în satul Tatevo, în regiunea Oleninski. Soarta copiilor mai mari a fost grea: Constantin a fost trimis ca învățător în vestul Ucrainei și acolo a fost ucis de naționaliști înarmați, iar Serafima a murit după ce a născut în octombrie 1941, în timpul ocupației germane. Maria, cu fiica ei Zoia și nepoata Ludmila, a ieșit prin mlaștini din teritoriul ocupat, dar sănătatea i-⁠a fost atât de zdruncinată, încât a murit după o scurtă boală.