Pimen cel Mare

Cuviosul Pimen cel Mare a fost unul dintre Părinții pustiei din Egipt și avva cel mai des citat în Pateric, culegerea Cuvintelor Părinților din pustie. S-⁠a născut în Egipt, în jurul anului 340, și a murit în jurul anului 450, la vârsta de aproximativ o sută zece ani. Numele lui înseamnă în greacă „păstor”, iar în amintirea Bisericii el a rămas mai ales ca un părinte duhovnicesc blând și înțelept. Este prăznuit la 27 august pe stil vechi, adică 9 septembrie pe stil nou.

Pustnicia în Schit

Încă de tânăr, Pimen a simțit dorul de viața retrasă și i-⁠a atras și pe cei doi frați ai săi; au plecat împreună în pustia Schitului, unul dintre primele centre ale monahismului. Povestea vieții lor spune că seriozitatea lepădării lui de lume era atât de mare, încât a refuzat să o vadă pe mama lor, venită să-⁠și caute fiii la mica lor mănăstire. Doar la stăruința fraților, a venit la ușa din spatele căreia stătea ea și i-⁠a spus: „Mamă, ce preferi: să ne vezi aici, pe pământ, sau acolo, în veșnicie? Dacă primești cu mărinimie despărțirea de acum, ne vei vedea în viața viitoare.” Mama a răspuns că, dacă îi va vedea cu siguranță acolo, nu mai dorește să-⁠i vadă aici, și s-⁠a întors liniștită. Mai târziu a refuzat să-⁠l primească pe guvernatorul regiunii, care voia să-⁠l cunoască, pentru că socotea că, dacă oameni mari vor începe să vină la el, mulți din popor îi vor tulbura liniștea și va fi în primejdia de a-⁠și pierde smerenia.

În 407, Schitul a fost jefuit de năvălitori, iar monahii s-⁠au risipit. Pimen, împreună cu Anub și un mic număr de monahi, au fugit la Terenuthis, pe Nil, și s-⁠au așezat întâi într-⁠un templu păgân părăsit. Aceste năvăliri au fost un punct de cotitură pentru monahismul din pustie, iar risipirea a dus la păstrarea înțelepciunii obștii din Schit: grupul lui Pimen a alcătuit cea mai mare parte din Pateric.

Păstorul

Pimen era mai degrabă un păstor înțelept decât un pustnic aspru. Era cunoscut pentru îngăduința față de slăbiciunile altora. Când unii bătrâni l-⁠au întrebat ce să facă cu frații care adorm la rugăciune, pe care voiau să-⁠i trezească, el a spus că, atunci când vede un frate care moțăie, îi pune capul pe genunchii lui și îl lasă să se odihnească. Nu era pentru canoane aspre; unui monah care săvârșise un „păcat mare” i-⁠a micșorat canonul de la trei ani la trei zile. Învăța mai mult prin pildă decât prin cuvânt. Unui monah străin care l-⁠a întrebat dacă să ia conducerea peste frații cu care trăiește, i-⁠a răspuns: „Nu, fii pildă lor, nu legiuitor.”

Printre cuvintele lui se află acestea: dacă acoperim păcatele fraților, Dumnezeu ni le va acoperi pe ale noastre, iar când vezi un frate păcătuind, să nu te încrezi în ochii tăi, căci păcatele tale sunt ca o bârnă, iar ale lui ca un pai; răutatea nu stinge niciodată răutatea, iar dacă cineva îți face rău, tu fă-⁠i bine și binele tău va birui răutatea lui. A mai spus că un om poate părea tăcut, dar dacă inima lui osândește pe alții, el vorbește fără încetare, iar un frate care trăiește cu alți frați trebuie să fie ca un stâlp de piatră: nici batjocura să nu-⁠l mânie, nici lauda să nu-⁠l înalțe.

Cinstirea

Se crede că darul lui de a ține minte a păstrat multe dintre istorisirile din Pateric, care sunt amintiri din vremea lui în Schit. Un scriitor copt de mai târziu, Zaharia din Sakha, credea că Pimen a scris el însuși, iar unii cercetători îl socotesc doar un avva simbolic. Din colecția de aproximativ o mie de cuvinte din Pateric, un sfert îi aparțin lui. Biserica îl pomenește la 27 august pe stil vechi.