Procopie Titov

Sfântul Sfințit Mucenic Procopie Titov a fost arhiepiscop al Hersonului și al Nikolaevului, mărturisitor al Bisericii Ruse în anii prigoanei sovietice. S-⁠a născut în 1877 în Siberia, a trecut prin lagărul de la Solovki și prin ani lungi de surghiun, iar în 1937 a fost împușcat la Turtkul, în Karakalpakia. Biserica Rusă l-⁠a așezat între noii mucenici și mărturisitori în anul 2000.

Tinerețea și slujirea de dascăl

S-⁠a născut la 25 decembrie 1877 (după calendarul vechi) la Kuznețk-⁠Siberian, în gubernia Tomsk, în familia unui preot, și a primit la botez numele Petru. A absolvit școala duhovnicească din Tomsk (1892), seminarul din același oraș (1897) și Academia Duhovnicească din Kazan (1901), cu titlul de candidat în teologie. În 1901 a fost tuns în monahism la Ufa, de către episcopul Antonie Hrapovițki, cu numele Procopie, și hirotonit ieromonah.

A predat apoi limba rusă și slavona bisericească la Tomsk, a condus școala bisericească de învățători de acolo și a făcut parte din comisii de examinare pentru candidații la treptele de psalt, diacon și preot. Din 1906 a predat Sfânta Scriptură la seminarul din Irkutsk, unde a fost și cenzor al publicațiilor eparhiale. A devenit cunoscut ca predicator înzestrat și a organizat secția de binefacere a Frăției Sfântului Inochentie. În 1907 a publicat o carte despre viața și lucrarea Sfântului Inochentie. În 1909, ridicat la rangul de arhimandrit, a fost numit ajutor al conducătorului școlii de pastorație din Jitomir, unde a predat ascetica, teologia polemică și pastorală și a făcut parte din comisia care a cercetat moaștele Sfântului Sofronie de Irkutsk. Cei care l-⁠au cunoscut își aminteau privirea lui luminoasă și zâmbetul blând și iertător.

Episcop și lavra Alexandru Nevski

La 30 august 1914 a fost hirotonit episcop de Elisavetgrad, al doilea vicar al eparhiei Hersonului, la catedrala din Odesa. În mai 1917 a fost numit locțiitor de stareț, apoi stareț al Lavrei Sfântul Alexandru Nevski din Petrograd. A fost membru al Sfântului Sobor local din 1917-1918, a susținut un raport despre Sfântul Sofronie de Irkutsk și a semnat actul prin care acesta a fost trecut între sfinți. La 14 decembrie 1917 a fost numit egumen al lavrei.

A condus frăția care apăra lavra și, împreună cu ea, a făcut jurământ în fața raclei Sfântului Alexandru Nevski că va apăra mănăstirea până la ultima suflare. La 2 februarie 1918 (după calendarul nou) a fost arestat împreună cu mitropolitul Veniamin al Petrogradului și cu tot sfatul lavrei, când gărzile roșii au încercat să pună mâna pe mănăstire, cerând cheile cămărilor și vrând să instaleze acolo un spital militar. Clopotele de alarmă au adunat mulțime de credincioși, iar gărzile s-⁠au retras, iar episcopul a fost eliberat la cererea credincioșilor. Curând a fost numit episcop de Nikolaev, vicar al eparhiei Odesei, a mai rămas în fruntea lavrei până în aprilie 1918, apoi a plecat în Ucraina. La 6 iulie 1918 a condus comisia de anchetă asupra uciderii mitropolitului Vladimir al Kievului. Din 1921 a fost episcop de Odesa și Herson.

Arestările și Solovki

La 16 februarie 1923 a fost arestat și închis la Herson, apoi la Odesa, și condamnat la moarte pentru împotrivire față de confiscarea averilor bisericești. În realitate, cauza era împotrivirea lui față de mișcarea reînnoitoare, ai cărei slujitori nu au fost trași la răspundere. Pedeapsa a fost schimbată în surghiun din Ucraina, iar la 12 ianuarie 1925 a fost eliberat și trimis la Moscova.

Acolo a fost inclus în Sinodul provizoriu pe care Patriarhul Tihon voia să-⁠l legalizeze, a slujit parastasul la înmormântarea patriarhului și a semnat actul prin care slujba de locțiitor al tronului a trecut la mitropolitul Petru al Krutiției. În iunie 1925 a fost ridicat la rangul de arhiepiscop de Odesa și Herson, dar nu s-⁠a putut întoarce în eparhie. La Herson s-⁠a format între timp o comunitate ilegală a fiilor săi duhovnicești, condusă de preotul Ioan Skadovski și protodiaconul Mihail Zaharov, care îl pomenea fără încetare la slujbe și îi ținea legătura cu turma prin scrisori și pachete. Chiar între temnițe și etape, episcopul răspundea la scrisori și le dădea credincioșilor mângâiere, sfaturi și binecuvântare.

La 19 noiembrie 1925 a fost arestat împreună cu mitropolitul Petru, ca susținător al locțiitorului tronului, și învinuit că aparține unui grup contrarevoluționar de clerici și mireni. În mai 1926 a primit trei ani de lagăr, pe care i-⁠a ispășit la Solovki până la 3 decembrie 1928. Împreună cu episcopul Evgheni Zernov și cu alți ierarhi a luat parte la redactarea „Epistolei de la Solovki” către guvern, care cerea ca statul și Biserica să nu se amestece în treburile celuilalt. O vreme a fost cel mai în vârstă episcop din lagăr. În septembrie 1928, mitropolitul Serghie Stragorodski l-⁠a eliberat din scaunul Hersonului și l-⁠a trecut în retragere, ceea ce a mâhnit mulți clerici din eparhie, care nu primeau Declarația din 1927.

Surghiunul

În 1928 a fost trimis în Siberia, la început în ținutul Tiumen, apoi la Tobolsk, unde a stat o lună și jumătate în izolator, apoi la Obdorsk, la Mujî și, între 1929 și 1931, în satul Novîi Kievat. Nu a primit Declarația mitropolitului Serghie, dar nu a rupt comuniunea cu el și a ținut legătura cu mitropolitul Petru până în august 1930. La 30 iulie 1931 a fost arestat în surghiun sub învinuirea de propagandă antisovietică și condamnat la trei ani de exil în Kazahstan.

În aprilie 1934, după eliberare, s-⁠a dus la mama sa, la Tomsk, sperând să se vindece de malaria prinsă în surghiun, dar nu a găsit ușurare. În septembrie 1934, la invitația preotului Ioan Skadovski, a mers la Kamîșin, unde acesta se afla în exil. La 2 octombrie 1934 a fost din nou arestat, bănuit de activitate monarhistă și antisovietică. Nu a recunoscut vina și a spus că dorește o rânduială care să asigure despărțirea deplină a Bisericii de stat și libertatea Bisericii de a se conduce singură. La 17 martie 1935 a fost condamnat, împreună cu părintele Ioan, la cinci ani de surghiun în Karakalpakia, la Turtkul, unde au ajuns la 7 mai. În casa lor au făcut o mică biserică, unde veneau să se spovedească și să se împărtășească creștinii ortodocși din împrejurimi.

Sfârșitul mucenicesc

La 24 august 1937 arhiepiscopul Procopie și părintele Ioan Skadovski au fost arestați sub învinuirea de propagandă monarhistă contrarevoluționară și de organizare a unui lăcaș de rugăciune ilegal. Nici unul nu a recunoscut vina. La 28 octombrie o troică a NKVD i-⁠a condamnat la moarte și i-⁠a împușcat, iar arhiepiscopul a pătimit la 23 noiembrie 1937.

Cinstirea

În 1996, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe din Ucraina i-⁠a proslăvit pe Procopie și Ioan ca sfinți cinstiți local. În august 2000, Soborul Arhieresc Jubiliar al Bisericii Ruse i-⁠a trecut între noii mucenici și mărturisitori ai Rusiei, pentru cinstire în toată Biserica. Sfântul este pomenit la 23 noiembrie, ziua muceniciei, la 18 noiembrie, odată cu părinții Soborului local din 1917-1918, la Soborul noilor mucenici și mărturisitori ai Bisericii Ruse și la Soborul sfinților din Sankt Petersburg. În iunie 2025, în satul Novîi Kievat din regiunea Iamalo-⁠Nenețk a fost sfințită o capelă cu icoana sa.