Rafaila din Cighirin

Sfânta Cuvioasă Muceniță Rafaila din Cighirin (Tertațkaia), stareță, a fost ultima stareță a Mănăstirii Sfânta Treime din Cighirin și a fost ucisă într-⁠o noapte de august a anului 1926 de activiști antireligioși. Moaștele ei au fost aflate în 2003, iar canonizarea a avut loc în 2005.

Nu s-⁠au păstrat acte despre viața ei; arhivele eparhiale au pierit la începutul anilor douăzeci, iar știrile vin din amintirile bătrânilor și ale foștilor viețuitori ai mănăstirii. După aceste povestiri, Raisa Vasilievna Tertațkaia s-⁠a născut în 1877 într-⁠o familie nobilă evlavioasă. Încă din copilărie inima ei ardea de dragoste pentru Domnul; se retrăgea la rugăciune și se înduioșa de cântările bisericești. Ca adolescentă a cerut părinților binecuvântare să intre în mănăstire. A crescut în Mănăstirea Sfânta Treime, sub îndrumarea unor maici bătrâne și a unor duhovnici încercați. Împlinea cu râvnă felurite ascultări și era meșteră: broda și țesea covoare, iar prosoapele lucrate de ea au fost păstrate cu grijă mulți ani. Îi plăcea mai ales slujba; avea voce frumoasă și auz fin și cânta la strană. Știa Psaltirea pe de rost, iar citirea ei neîncetată i-⁠a fost mai târziu sprijin. Iubea și florile: cu simț artistic împodobea bisericile cu ele și crea în chilie și în „grădina raiului” a mănăstirii adevărate sere, mai ales de trandafiri. Nu se știe când a fost tunsă în monahism; Domnul i-⁠a dat numele Rafaila, adică vindecătoarea lui Dumnezeu, și, mai târziu, i-⁠a dăruit darul vindecării bolilor trupești și sufletești.

La 29 august 1920 a fost numită președinta obștii, iar la 19 decembrie al aceluiași an, de praznicul Sfântului Nicolae, stareță a mănăstirii (după moartea stareței Parascheva), în cel mai greu timp. Ea știa că toiagul stăreției era soarta muceniciei. Mică la trup și slabă, avea credință tare și își punea nădejdea numai în Domnul. De la primele luni ale prigoanei a hotărât, împreună cu surorile, să nu cedeze presiunii autorităților și să nu-⁠și lase locul nevoinței. A făcut multe pentru a păstra rânduiala mănăstirii și pentru a-⁠și feri turma de ateii militanți. Știind că rechiziționarea clădirilor era inevitabilă, ea a propus conducerii din Cighirin să adăpostească în mănăstire copii orfani, ajutându-⁠i din rezervele mănăstirii să treacă peste foamete. Autoritățile erau silite să țină seama de faptele ei, o ocoleau și o urau pe ascuns.

După închiderea definitivă, câteva surori rămase s-⁠au mutat într-⁠o casă particulară din Cighirin, pe strada Dvorianskaia nr. 69, la o familie dreptcredincioasă, unde trăiau aspru, în rugăciune neîncetată. Casa a ajuns un loc de slujbe și un adăpost pentru clerul prigonit, între care mai mulți preoți care aveau să primească cununa muceniciei. Într-⁠o noapte de august a anului 1926, un nebun pentru Hristos din partea locului, Varfolomei, cunoscut pentru înainte-⁠vedere, a bătut la fereastră: „Maică Rafaila, fugi, că peste o jumătate de oră te așteaptă moartea.” Starețea a răspuns hotărât: „Totul este voia lui Dumnezeu. Nu-⁠mi părăsesc surorile”. Curând au năvălit în casă activiștii organizației „Ateul”, în frunte cu conducătorul lor, un cekist; au prins-⁠o pe stareță, au dus-⁠o afară, au legat-⁠o de un copac, au pus fân în jurul ei și i-⁠au dat foc, cerându-⁠i să-⁠și scoată crucea și să le dea obiectele de cult ascunse. Maica Elpidifora, fosta casieră, a luat icoana Maicii Domnului „Rugul aprins” și surorile au ieșit fără teamă în curte, au căzut în genunchi și s-⁠au rugat. Dintr-⁠o dată a bubuit tunetul, a fulgerat și a început o ploaie puternică, iar focul s-⁠a stins. Chinuitorii au culcat-⁠o legată într-⁠o căruță și au dus-⁠o la un abator vechi, unde, în vârstă de patruzeci și nouă de ani, a fost supusă unor chinuri cumplite și bătută. Sora Maria Nagornia, o novice care locuia în apropiere, a văzut totul, s-⁠a strecurat acolo când ucigașii au plecat și a dezgropat trupul mutilat; stareța a mai respirat puțin și s-⁠a mutat la Domnul în brațele ei. Maicile au îngropat-⁠o în cimitirul orașului, Kazanskoe, pe mormânt punând o mică cruce de metal, de teama batjocurii.

Zeci de ani, o potecă a pomenirii a dus la mormântul ei. Sora Maria, devenită monahia Margareta, l-⁠a îngrijit cu dragoste până la moartea ei, în 1976, și a poruncit să fie îngropată alături. Din 1999 de el s-⁠a îngrijit Valentina Kalașnik, care a primit acolo o vindecare și a ajuns mai târziu stareța mănăstirii refăcute. La începutul secolului XXI, drumul pelerinilor spre mormânt s-⁠a înmulțit. La 10 decembrie 2003, protoiereii Anatolie și Nicolae Prikotenko au scos la lumină moaștele nestricate ale stareței, cu mătăniile, crucea de înmormântare și camilafca, iar urmele chinurilor au fost vădite. În mijlocul lunii august 2004, racla a răspândit un parfum puternic timp de două săptămâni, care s-⁠a repetat și în anii următori. La 24 mai 2005, arhiepiscopul Sofronie al Cerkasului și Kanevului a săvârșit la catedrala Kazan din Cighirin slujba de proslăvire. Moaștele au fost așezate în catedrală, sub icoana Povățuitoarea, iar la 10 decembrie 2008 au fost aduse în Mănăstirea Sfânta Treime, unde au rămas pentru totdeauna.

Este pomenită la 24 august, după stilul nou; la 10 decembrie 2008 s-⁠a făcut și pomenirea ei în mănăstire.