Simeon de la Verhoturie

Sfântul Drept Simeon de la Verhoturie, numit și Simeon de la Merkușino, a fost un mirean evlavios din veacul al XVII-⁠lea, de neam boieresc, care și-⁠a ascuns obârșia și a trăit în sărăcie de bunăvoie în satele Uralului. A trecut la Domnul în jurul anului 1642, iar la o jumătate de veac după moartea sa trupul i-⁠a fost aflat neputrezit. Biserica Rusă îl cinstește ca ocrotitor al ținutului Ural pentru smerenia, nelăcomia și milostenia sa și pentru minunile săvârșite la moaștele sale.

Izvorul vieții sale

Despre viața Sfântului Simeon se știu foarte puține lucruri. Totul vine dintr-⁠o singură scriere, alcătuită la sfârșitul veacului al XVII-⁠lea de mitropolitul Ignatie (Rimski-⁠Korsakov) al Tobolskului și Siberiei, pe baza amintirilor celor care îl cunoscuseră. Mitropolitul a scris-⁠o după ce a cercetat el însuși moaștele aflate, sub titlul „Povestire cunoscută și mărturisită despre arătarea cinstitelor moaște și în parte istorisire despre minunile sfântului și dreptului Simeon, noul făcător de minuni al Siberiei”.

Viața ascunsă la Merkușino

După această scriere, Simeon s-⁠a născut pe la 1607 într-⁠o familie boierească din Rusia europeană, dar numele părinților lui nu s-⁠au păstrat. După ce părinții i-⁠au murit în anii tulburi de la începutul veacului, a venit în Ural și s-⁠a așezat întâi la Verhoturie. În 1620 s-⁠a mutat în satul Merkușino, la vreo 53 de kilometri spre răsărit de Verhoturie. Acolo și în împrejurimi și-⁠a petrecut cea mai mare parte a vieții, ascunzându-⁠și neamul.

În sat mergea la biserica de lemn a Sfântului Arhanghel Mihail. Vara se retrăgea pentru rugăciune pe malul râului Tura, la vreo zece verste de Merkușino, și se hrănea cu pește prins de el. S-⁠a păstrat piatra pe care îi plăcea să șadă când pescuia.

Iarna cosea cojoace pentru țăranii din satele ținutului Verhoturie. Croitorii de la sat nu lucrau acasă, ca la oraș, ci mergeau în casele celor care îi chemau. Simeon cosea mai ales cojoace cu ornamente din piele și lucra de preferință pentru oameni săraci, de la care de cele mai multe ori nu primea plată.

Socotea că masa și adăpostul primite cât lucra îi sunt de ajuns. Ca să nu i se dea bani, lăsa uneori haina neterminată și pleca din sat. Propovăduia ascultarea și smerenia și încă din viață a fost socotit om drept, pentru nevoința și cinstea lui. A dat pildă unui fel nou de sfințenie, aceea a coborârii de bunăvoie la viața celor mai simpli oameni.

Simeon a vestit credința creștină și printre vogulii păgâni din ținut, cunoscuți astăzi ca mansi. Un bătrân care îl cunoscuse îl descria mai târziu ca pe un om bun și virtuos, venit din orașele rusești și de neam nobil, croitor de meserie, ascultător și săritor, sârguincios la rugăciune și la biserică, dar bolnav de stomac.

Trecerea la Domnul

Simeon a murit la Merkușino, după calendarele scrise de mână în anul 7150 de la facerea lumii, adică între septembrie 1641 și august 1642. După alte socoteli, moartea lui s-⁠ar fi petrecut până în 1659. A fost îngropat în cimitirul de lângă biserica Sfântului Arhanghel Mihail din sat.

Aflarea moaștelor

În 1692 sicriul lui Simeon s-⁠a ridicat singur din pământ, astfel încât rămășițele se vedeau. Sătenii au socotit aceasta un semn de sfințenie, dar nu-⁠și mai aminteau numele celui îngropat acolo. Au început apoi să se vestească vindecări, mai ales de boli de piele, prin țărâna de la mormânt.

În 1693 ierarhul Siberiei a trimis la Merkușino un cleric, Matei, să cerceteze minunile. După raportul lui, mitropolitul Ignatie a poruncit să se facă deasupra mormântului un mic acoperământ de lemn. La 18 decembrie 1694, din porunca mitropolitului, egumenul Isaac al Mănăstirii Dalmatovo, cu alți clerici, a cercetat moaștele și i-⁠a ascultat pe cei vindecați. După unele surse, cercetarea s-⁠a făcut în 1695.

Egumenul a raportat că trupul a fost găsit întreg, în afară de degetele unei mâini și de veșminte, și că din el ieșea bună mireasmă. Mitropolitul, sosit a doua zi, s-⁠a îndoit. Viața spune că atunci l-⁠a apucat o durere de ochi, pe care a socotit-⁠o pedeapsă pentru necredința lui, și a cercetat el însuși moaștele. În sicriu a găsit oasele acoperite strâns de carne și veșmintele putrezite, iar moaștele au fost declarate neputrezite.

Numele sfântului

Întrebând poporul despre cel îngropat, mitropolitul a aflat de la un bătrân de șaptezeci de ani, Atanasie, cele ce se știau despre viața lui, dar nu și numele. Plecând din sat, Ignatie a adormit pe drum și, după Viața sfântului, a văzut în vis mulțime de oameni care spuneau că numele dreptului este Simeon.

S-⁠a oprit la Mănăstirea Sfântul Nicolae și și-⁠a povestit visul arhimandriților Serghie și Alexandru și egumenului Isaac. Aceștia au socotit vedenia o descoperire dumnezeiască, iar mitropolitul a poruncit ca noul plăcut al lui Dumnezeu să fie numit Simeon.

La 30 decembrie 1694 Ignatie a venit din nou la Merkușino, a cercetat a doua oară moaștele, le-⁠a mutat în biserică și a acoperit sicriul cu un văl de mătase. A poruncit să se adune mărturii despre viața dreptului, iar pe baza lor a alcătuit Viața și acatistul Sfântului Simeon.

Mutarea la Verhoturie

Voievodul de Verhoturie, Alexei Kaletin, și șeful vămii, Piotr Hudiakov, au cerut în numele orășenilor mitropolitului Filotei să îngăduie mutarea moaștelor în oraș. Moaștele au fost așezate într-⁠o raclă nouă de cedru, împodobită cu sculpturi și căptușită cu piele și puf de lebădă. Vechiul sicriu a rămas la Merkușino și a ars mai târziu împreună cu biserica Sfântului Arhanghel Mihail.

La 12 septembrie 1704 moaștele au fost aduse în Mănăstirea Sfântul Nicolae din Verhoturie și așezate în biserica Acoperământului Maicii Domnului, lângă strana dreaptă. Tradiția leagă de această mutare oprirea minunată a procesiunii, la rugăciunea nebunului pentru Hristos Cosma, un om șchiop care dorea să se odihnească. În 1716 biserica a ars, dar racla cu moaștele a rămas neatinsă.

Și locul mormântului de la Merkușino a fost cinstit, mai ales după ce acolo a izvorât o apă. Deasupra lui stătea un paraclis de lemn, înlocuit în 1808 cu unul de piatră.

Cinstirea în veacurile XVIII și XIX

În 1798 un dregător, Alexei Turcianinov, și soția sa, Felițata, au făcut o raclă de aramă argintată, cu inscripții care pomeneau datele arătării și mutării moaștelor. În 1838 racla a fost așezată în paraclisul Sfinților Simeon Primitorul de Dumnezeu și Ana Proorocița, care în 1863 a primit hramul Sfântului Simeon de la Verhoturie.

În 1846, cu daniile negustorilor din Ekaterinburg și Verhoturie, s-⁠a făcut o raclă nouă de argint pe șase picioare aurite. Pe capac era chipul sfântului între doi îngeri, iar pe laturi mutarea moaștelor și Simeon rugându-⁠se în pădure, lângă năvoadele de pescuit. Una dintre inscripții punea aflarea moaștelor în anul 1682, iar alta mutarea lor în 1704.

În 1886 s-⁠a întemeiat la Ekaterinburg Frăția Sfântului Drept Simeon, pentru luminarea poporului. Frăția a întreținut aproape 300 de școli, cu peste zece mii de elevi, a sprijinit misionari, iar din 1901 a avut un fond pentru cei săraci și pentru cei care se întorceau din schismă și din secte.

Catedrala și darul familiei imperiale

La începutul veacului al XX-⁠lea veneau la moaște până la 60.000 de pelerini pe an. De aceea în 1913 s-⁠a ridicat în mănăstire catedrala Înălțarea Sfintei Cruci, pentru opt până la zece mii de oameni. Sfințirea ei a avut loc în anul în care se împlineau 300 de ani de la urcarea pe tron a dinastiei Romanov, iar în acea zi a sosit de la Livadia o telegramă a familiei imperiale, care cerea rugăciunile obștii la racla sfântului.

În 1914 familia imperială a dăruit un baldachin de argint sculptat pentru racla sfântului, făcut după modelul tronului de rugăciune al țarului Ivan cel Groaznic din catedrala Adormirii din Kremlin. Baldachinul a fost purtat de la Ekaterinburg la Verhoturie într-⁠o procesiune de douăzeci de zile, cu mii de pelerini care au mers pe jos peste 350 de kilometri. În mai 1914 moaștele au fost mutate în noua catedrală.

Moaștele în anii prigoanei

După revoluție, la 17 august 1918, comisia de anchetă a bolșevicilor a deschis pentru prima dată racla. Arhimandritul Xenofon, starețul mănăstirii, i-⁠a liniștit pe credincioșii revoltați, iar atunci doar s-⁠au ridicat acoperămintele de pe moaște. În septembrie 1918 orașul a trecut în mâinile armatei albe a lui Kolceak.

În iunie 1919, la retragerea albilor, monahii au ascuns moaștele și celelalte odoare în mănăstire și în schit și au luat cu ei doar racla de argint. Câțiva dintre ei, conduși de egumenul Averchie, s-⁠au oprit la mănăstirea de maici de la Krasnoselsk, iar în februarie 1920 s-⁠au întors cu racla la Verhoturie.

La 25 septembrie 1920, de praznicul sfântului, când la mănăstire se adunaseră vreo cincisprezece mii de pelerini, autoritățile au deschis din nou racla în cadrul campaniei antireligioase. Arhimandritul Xenofon le-⁠a spus credincioșilor că deschiderea nu ia nimic din sfințenia moaștelor și, împreună cu frații, a scos racla și a pus moaștele pe o masă. După două ore s-⁠a îngăduit întoarcerea lor la loc, dar racla prețioasă a fost confiscată, chipurile pentru cei înfometați. În 1924 o comisie sanitară a sigilat sicriul și a îngrădit accesul la moaște.

La 30 mai 1929 moaștele au fost luate din mănăstire și duse la muzeul din Nijni Taghil, pentru propaganda antireligioasă. O revistă sovietică se plângea în 1935 că sala în care erau expuse semăna mai degrabă cu un loc de rugăciune. Directorul muzeului a fost arestat și a murit într-⁠un lagăr. Moaștele au ajuns apoi la muzeul antireligios din casa Ipatiev din Ekaterinburg, iar din 1946 în depozitul muzeului regional, ca exponat. Episcopul Tovie al Sverdlovskului a cerut în 1947 înapoierea lor, dar nu a primit răspuns.

Întoarcerea moaștelor și cinstirea de astăzi

La 11 aprilie 1989 moaștele au fost înapoiate Bisericii și așezate în biserica Mântuitorului Atotmilostiv din Sverdlovsk, astăzi Ekaterinburg. La 25 septembrie 1992 cea mai mare parte a lor a fost dusă în catedrala Înălțarea Sfintei Cruci a Mănăstirii Sfântul Nicolae din Verhoturie, refăcută și resfințită, unde se află și astăzi.

Sfântul Drept Simeon de la Verhoturie este cinstit ca ocrotitor al Uralului. Este prăznuit la 18 decembrie (31 decembrie pe stil nou), ziua proslăvirii, și la 12 septembrie (25 septembrie pe stil nou), ziua primei mutări a moaștelor, precum și în primăvară, la pomenirea celei de-⁠a doua mutări, și în soborul sfinților din Ekaterinburg și în soborul sfinților Siberiei. Credincioșii îi cer ajutorul în boli ale trupului și ale sufletului, mai ales în bolile de ochi și în paralizie.