Rictruda de la Marchiennes

Sfânta Cuvioasă Rictruda a fost sfântă și stareță a mănăstirii Marchiennes, în Flandra, în secolul al VII-⁠lea. Sursa principală a vieții ei este o Viață scrisă în 907 de Hucbald, la cererea mănăstirii. S-⁠a căsătorit cu Sfântul Adalbald, în ciuda împotrivirii familiei, și au avut patru copii, toți numiți apoi sfinți. A murit la Marchiennes la 74 de ani, între 676 și 691. Este pomenită la 12 mai, iar în alte locuri la 7 februarie, 29 mai, 2 august și 29 octombrie.

S-⁠a născut în jurul anului 612 sau 614 în Gasconia, în vremea unor atacuri ale bascilor și a domniei lui Clotar al II-⁠lea, într-⁠o familie nobilă și cucernică, probabil din nobilimea gasconă. Tatăl ei era Ernold, mama ei Lichia. Din tinerețe a fost povățuită duhovnicește de Sfântul Amand, episcop și misionar, exilat în Gasconia de Dagobert I. Viața ei spune că un franc, Adalbald, din neam drept și nobil, a văzut-⁠o, a iubit-⁠o și a ales-⁠o, în ciuda „împotrivirii violente” a părinților ei. S-⁠au căsătorit în timpul unei expediții militare în Gasconia. El era un nobil, om de credință, îndrăgit la curtea lui Dagobert I și a lui Clovis al II-⁠lea. Au locuit la Marchiennes, unde el avea pământ. Cei patru copii ai lor au fost: Maurontus din Douai, care a fost slujbaș la curte, apoi preot și egumen, și trei fiice, Clotsenda, care i-⁠a urmat mamei ca stareță, Eusebia din Hamage, stareță acolo, și Adalsinda din Hamage, monahie. După spusele Vieții, copiii au fost botezați de oameni de seamă: Maurontus de pustnicul Richarius, Clotsenda de Sfântul Amand, iar Eusebia a avut-⁠o nașă pe Nanthild, soția lui Dagobert. Adalsinda a murit tânără. Viața vorbește despre o viață „cucernică și veselă” a soților.

La puțină vreme după nașterea celui mai mic copil, Adalbald a fost ucis pe drum de la Marquette-⁠en-⁠Ostrevant spre Gasconia, poate chiar de socrul său, jignit că fiica lui s-⁠a măritat cu un dușman al neamului. Rictruda l-⁠a plâns. Sfântul Amand, povățuitorul ei, a sfătuit-⁠o să întemeieze o mănăstire la Marchiennes și, după ce Maurontus a ajuns la vârstă, să intre în ea. A condus-⁠o patruzeci de ani. Regele, probabil Dagobert I, a voit s-⁠o căsătorească cu un dregător al său, mai întâi cu daruri și măgulire, apoi cu amenințări. Ea s-⁠a prefăcut că primește, dar a rămas statornică în hotărârea de a sluji lui Dumnezeu, iar Amand a promis că va dobândi învoirea regelui. La un ospăț cu regele și curtea, în vila ei din Boiry, s-⁠a ridicat și, în loc să ridice un toast, și-⁠a acoperit capul cu vălul binecuvântat de Amand, arătându-⁠și dorința de viață monahală. Regele a plecat mâniat, dar Amand a mijlocit împăcarea, iar Clovis al II-⁠lea i-⁠a îngăduit să intre în mănăstirea Marchiennes, o mănăstire dublă. Cercetătorii văd în aceasta un exemplu al obiceiului femeilor nobile de a îmbrățișa viața monahală, ca bogăția și puterea să rămână în afara politicii laice. Pe piatra de mormânt era scris: „Câmp al virtuții, chip al evlaviei”. Părticele din moaștele ei se păstrează la Douai.