Ștefan Uroș al II-⁠lea Milutin

Sfântul Rege Ștefan Uroș al II-⁠lea Milutin a domnit în Serbia între 1282 și 1321 și face parte din dinastia Nemanjić. A fost unul dintre cei mai puternici conducători ai Serbiei medievale, ctitor de biserici și mănăstiri, iar Biserica Ortodoxă Sârbă l-⁠a numit după moarte „Sfântul Rege” și îl pomenește la 30 octombrie.

Începuturile domniei

S-⁠a născut în jurul anului 1253, ca fiu al regelui Ștefan Uroș I și al reginei Elena de Anjou. Urmașul la tron ar fi trebuit să fie fratele său mai mare, Ștefan Dragutin, dar acesta s-⁠a răsculat împotriva tatălui lor și a primit coroana, iar în 1282, după o căzătură de pe cal care l-⁠a lăsat șchiop, s-⁠a retras. Un sobor de la Deževo l-⁠a proclamat rege pe Milutin, care avea cam 29 de ani. Dragutin a păstrat ținuturile din nordul țării, la granița cu Ungaria.

De la început, Milutin a pornit împotriva ținuturilor bizantine din Macedonia. A cucerit partea de nord a Macedoniei, cu cetatea Skopje, care a devenit capitala lui, apoi a înaintat până la Kavala. În 1284 a pus stăpânire pe nordul Albaniei și pe Dyrrachion (Durrës). Războiul cu Bizanțul a durat cincisprezece ani, până în 1299, când a păstrat teritoriile cucerite drept zestre a Simonidei, fiica împăratului Andronic al II-⁠lea Paleologul, care a devenit a patra lui soție. Chiar dinainte, în 1268, tatăl lui negociase un mariaj cu o fiică a împăratului Mihail al VIII-⁠lea, dar planul s-⁠a destrămat. Milutin s-⁠a împotrivit și încercărilor lui Mihail al VIII-⁠lea de a impune catolicismul în Balcani după Unirea de la Lyon din 1274.

Războaie și relații cu vecinii

Împreună cu Dragutin, Milutin a învins în 1291 pe stăpânii bulgari Darman și Kudelin din Braničevo. A luptat apoi cu Șișman, stăpânul Vidinului, vasal al hanului tătar Nogai; a pustiit Vidinul, dar s-⁠a împăcat cu el prin căsătorii, iar mai târziu a dat-⁠o pe fiica sa Ana-⁠Neda lui Mihail, fiul lui Șișman, devenit țar al Bulgariei. Ca să alunge primejdia tătărească, a trimis la Nogai pe fiul său Ștefan, mai târziu Dečanski, ca ostatic.

După pacea din 1299, între Milutin și Dragutin a izbucnit o ceartă, care a durat, cu pauze, până la moartea lui Dragutin, în 1316, în privința urmașului la tron. Milutin l-⁠a numit pe fiul său Ștefan Dečanski la conducerea Zetei, ca moștenitor al coroanei, iar pentru a-⁠și întări pozițiile a căutat și sprijinul Romei. După 1316 a intrat în conflict cu regele Ungariei, Carol Robert, și a pierdut Mačva și Belgradul, dar a păstrat Rudnik, Kučevo și Braničevo. În 1312 a trimis oaste în ajutorul împăratului bizantin împotriva turcilor, în bătălia de la Gallipoli. Sub el a crescut puterea economică a țării, mai ales prin minele de argint, iar Novo Brdo a ajuns un centru minier însemnat.

Ctitor

Milutin a luat în Serbia multe trăsături ale rânduielii bizantine și a ridicat sau înnoit foarte multe mănăstiri și biserici: Maica Domnului Ljeviška din Prizren, Gračanica, Biserica Regelui de la Studenica, Maica Domnului Trojeručica din Skopje, Staro Nagoričane și Banjska, iar în afara țării biserica mănăstirii Hilandar de pe Sfântul Munte. În vremea lui, arhitectura bisericească a luat o formă nouă, numită stilul Vardar. Au fost întărite cetăți și mănăstiri, între care mănăstirea-⁠cetate Hilandar, iar cetatea Belgradului a fost extinsă.

Moartea și cinstirea

A trecut la Domnul în 1321, la Nerodimlje, în ziua de 29 octombrie. Pentru faptele sale de ctitor, a fost canonizat la doi ani și jumătate după moarte și numit „Sfântul Rege”. A fost tatăl regelui Ștefan Dečanski, bunicul împăratului Ștefan Dușan. Viața lui a scris-⁠o arhiepiscopul Danilo al II-⁠lea. Moaștele sale se află în biserica Sfânta Nedela din Sofia.