Varnava Nastici

Sfântul Varnava Nastici, numit și Varnava Noul Mărturisitor, a fost episcop vicar de Hvosno al Bisericii Ortodoxe Sârbe, născut în Statele Unite și închis de regimul comunist iugoslav pentru credința și cuvântul lui. S-⁠a născut la 31 ianuarie 1914 la Gary, în Indiana, și a trecut la Domnul la 12 noiembrie 1964 în mănăstirea Beočin, în împrejurări nelămurite, poate otrăvit. A fost canonizat de Biserica Sârbă în 2004-2005 ca sfințit mărturisitor. Este pomenit la 12 noiembrie (30 octombrie după calendarul vechi).

Copilăria și școala

Pe numele de mirean Voislav Nastici, s-⁠a născut într-⁠o familie de emigranți sârbi din Herțegovina Veche, părinții lui fiind Atanasie și Zorka, născută Lakovici, membri ai bisericii Sfântul Sava din Gary, unde a fost botezat și mai târziu a fost ajutor la altar. Încă din Gary a fost recunoscut ca un copil talentat în recitarea poeziilor epice tradiționale sârbești. Pe la opt ani, după a doua clasă primară, familia s-⁠a întors în patrie și s-⁠a mutat la Sarajevo, în Regatul sârbilor, croaților și slovenilor, unde a terminat școala primară și gimnaziul, cu rezultate bune, în 1933. Alegându-⁠și drumul, a mers împreună cu tatăl lui la Ohrida, la episcopul Nicolae Velimirovici, ca să ceară sfatul, avea deja gândul să se facă monah. Tatăl lui, care sprijinea mișcarea evlavioasă a „rugătorilor” (Bogomoljci), i-⁠a spus episcopului dorința fiului, iar episcopul s-⁠a bucurat, dar a zis că deocamdată să studieze și că el se va ruga ca Domnul să-⁠i împlinească și cealaltă dorință. Voislav s-⁠a înscris la Facultatea de Teologie din Belgrad. După prietenul lui, protoiereul Lazar Milin, avea o bună pregătire, cunoștea solfegiul, cânta la violoncel, vorbea engleza, franceza și germana și iubea muzica și sportul. A absolvit în 1937 cu distincție și a fost profesor de religie la două licee din Sarajevo.

Monahul și episcopul

În 1940, la mănăstirea Mileševa, a fost tuns în monahism de mitropolitul Petru al Dabrobosniei, cu numele Varnava, după Sfântul Apostol Barnaba și după Patriarhul Varnava Roșici, și a fost hirotonit ierodiacon. În al Doilea Război Mondial a rămas la Sarajevo, în timpul Statului Independent al Croației, și a respins categoric propunerea lui Ante Pavelici de a deveni episcop al așa-⁠numitei Biserici Ortodoxe Croate. După război, episcopul Nectarie Krul de Zvornik și Tuzla l-⁠a hirotonit ieromonah și protosinghel. La 20 mai 1947, Sfântul Sinod arhieresc l-⁠a ales vicar al Patriarhului, cu titlul de episcop de Hvosno, iar în august 1947 a fost hirotonit episcop de Patriarhul Gavriil, cu episcopul Nectarie și episcopul Vichentie de Zletovo și Strumica. A ajutat pe episcopul Nectarie în administrarea eparhiilor Dabro-⁠Bosnia și Zahumlie-⁠Herțegovina.

Arestarea și temnița

Pentru predicile lui împotriva comunismului a atras atenția autorităților și a fost arestat la sfârșitul lui 1947 sau la începutul lui 1948; la 1 martie 1948 a fost condamnat la zece sau unsprezece ani de muncă silnică, sub învinuirea de trădare, de slăbire a puterii economice și militare, de ajutor dat bandelor teroriste, de propagandă dușmănoasă și de spionaj în folosul anglo-⁠americanilor. Un temei a fost că a învățat pe sora lui, Dobrila, engleza, ca să poată primi pe anglo-⁠americani, iar alt temei, că primise în casă pe șoferul de la UNRRA care adusese ajutoare umanitare la Sarajevo. Mulți sârbi socoteau că a fost condamnat drept compensație pentru arestarea arhiepiscopului catolic de Zagreb, Alojzije Stepinac. Procurorul l-⁠a întrebat dacă și pe Tito îl socoate analfabet, fiindcă la catedrala din Sarajevo îi numise așa pe toți necredincioșii, iar el a răspuns că da, ca pe orice om care nu știe cele trei litere, DUMNEZEU. În ultimul cuvânt a spus că nu-⁠l miră că este judecat și că atâția creștini au fost condamnați, căci același lucru l-⁠au făcut turcii, nemții și ustașii.

A ispășit pedeapsa la Zenica, în izolare strictă, într-⁠o celulă întunecoasă și umedă a clădirii 3/A, a fost tuns și ras, pus să învețe lăcătușeria, chinuit cu foame, sete și singurătate. Duminica și în sărbători cânta troparele și alte cântări, ceea ce îi făcea pe temnicerii să-⁠l pedepsească și mai aspru. Printre deținuți, mai ales între intelectuali, era iubit. În 1949 a fost mutat la Sremska Mitrovica împreună cu alți intelectuali sârbi, legați cu sârmă, el fiind legat de mână cu un preot catolic. Când trenul a ajuns, vagonul cu osândiții a fost pus pe o linie lăturalnică și, spre ora unu noaptea, o locomotivă a lovit vagonul în plină viteză. Dintre toți osândiții au scăpat vii doar unsprezece; episcopul a fost azvârlit pe fereastră odată cu preotul catolic, care a murit pe loc, și și-⁠a rupt amândouă picioarele și o mână. Oamenii de la gară au alergat să-⁠i ajute, dar poliția i-⁠a oprit. Peste un ceas a sosit echipa medicală, însoțită de o patrulă a poliției politice, apoi medicii au început operațiile, dar poliția a interzis să se continue îngrijirea, iar episcopul se afla pe masa de operație. I-⁠au străpuns călcâiul cu un burghiu ca să-⁠i pună o bară de metal. Pe cei răniți i-⁠au aruncat în camion pe scânduri goale; doi au murit pe drum. După câteva luni la spital a fost trimis la Belgrad, în mănăstirea Vavedenie, unde a stat aproape un an culcat. Poporul venea la el în masă, așa că a fost mutat în mănăstirea Gomionița, lângă Banja Luka. În 1951 a fost eliberat condiționat, sub supraveghere, iar Biserica l-⁠a pus la pensie.

Ultimii ani

În martie 1954 a cerut întoarcerea la slujirea arhierească și a fost refuzat. După terminarea pedepsei s-⁠a mutat la mănăstirea Kruședol, apoi la Beočin. În mănăstire venea adesea șeful poliției religioase pentru Serbia, Milan Vilici, ca să-⁠l convingă să-⁠și schimbe atitudinea față de putere, dar fără izbândă: episcopul a rămas credincios idealurilor lui religioase și naționale. A murit la 12 noiembrie 1964 în împrejurări nelămurite; rudele și o parte din cler au bănuit regimul de otrăvire, după unii prin otravă în cafea, după episcopul Vasile de Srem prin otravă pusă în dinte de un dentist. Nu s-⁠a făcut autopsie. A fost îngropat în biserica Înălțării Domnului a mănăstirii Beočin. Colaboratorul și secretarul lui toată viața a fost Lazar Babici.

Canonizarea

La 18 mai 2004, Soborul Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Sârbe a înscris numele episcopului Varnava de Hvosno în diptic și în calendar. Canonizarea solemnă a avut loc la 15 mai 2005 în timpul liturghiei sobornicești de la mănăstirea Žitomislić. Biserica Sfântul Varnava de Hvosno de pe Vrânjeș îi poartă numele. În America este socotit unul dintre sfinții americani, alături de Alexis Toth, Alexandru Hotovițki, Gherman din Alaska și Petru Aleutul.