Ștefan Uroș al V-⁠lea

Sfântul Binecredinciosul Țar Ștefan Uroš al V-⁠lea a fost al doilea țar al sârbilor, între 1355 și 1371, ultimul stăpânitor din neamul Nemanjić, cunoscut în tradiția poporului ca Uroš cel Slab. A adormit în decembrie 1371. Este cinstit ca sfânt de Biserica Ortodoxă Sârbă, pentru blândețea și smerenia lui.

Tinerețea

Uroš s-⁠a născut în anul 1336, ca singurul fiu al lui Ștefan Uroš al IV-⁠lea Dušan și al Elenei a Bulgariei, sora țarului Ivan Alexandru. A fost încoronat rege, ca urmaș și împreună-⁠stăpânitor, în 1346, când tatăl său, Dušan, a fost încoronat împărat. Când a urmat singur la tron, în 1355, după moartea lui Dušan, nu mai era copil, dar a rămas în mare măsură în dependență de mama lui și de oamenii curții.

Domnia

Împărăția lui Dušan a început curând să se destrame. Țaratul s-⁠a risipit într-⁠un șir de principate, dintre care unele nici măcar cu numele nu mai recunoșteau stăpânirea lui. În primăvara anului 1356, Nichifor Orsini a pus stăpânire pe Tesalia și l-⁠a alungat din Etolia și Acarnania pe despotul Simeon Uroš, unchiul tânărului țar. Simeon s-⁠a retras în Epir și în Macedonia de apus, a luat Kostur și s-⁠a proclamat țar, dorind să domnească alături de Uroš sau în locul lui. Pretenția nu a fost primită de toți; sinodul statului ținut la Skopje nu a primit-⁠o, iar Uroš s-⁠a arătat mai activ, dând mai multe hrisoave. În 1358 Simeon a atacat ținutul Scutari, dar a fost înfrânt; în 1359 a recâștigat Epirul și Tesalia, unde a domnit cu titlul „împărat al sârbilor și grecilor”.

O izbândă

În 1356, Matei Cantacuzino, pretendent la tronul bizantin, a adunat o oaste de cinci mii de turci și a pornit asupra orașului Serres, capitala lui Jovan Uglješa, unde stăpânea mama lui Uroš. Țarul a hotărât să strângă oaste în apărarea ei; în 1357 turcii au atacat, iar oastea sârbă, sub Vojihna din Drama, a venit în ajutor și i-⁠a înfrânt. Matei a fost prins și ținut ostatic până când împăratul bizantin Ioan al V-⁠lea l-⁠a răscumpărat.

Risipirea țării

În anii următori, mama lui, Elena, a început să conducă singură, în alianță cu Jovan Uglješa, iar la fel au făcut familiile Dejanović și Balšić și Nikola Altomanović. Până în 1365 cel mai puternic nobil sârb a ajuns fratele lui Uglješa, Vukašin Mrnjavčević, care a fost încoronat rege și împreună-⁠stăpânitor cu Uroš; în 1369, fiindcă Uroš nu avea copii, a hotărât ca fiul său cel mare, Marko, să-⁠i fie urmaș. Către sfârșitul domniei, țarul stăpânea cu adevărat doar ținuturile dintre munții Šar și Dunăre. Mănăstirea Matejče este ctitoria lui.

Adormirea

Uroš a murit fără copii, în decembrie 1371, după ce o mare parte din nobilimea sârbă fusese nimicită de turci în bătălia de la Marița, în același an. Cauza morții lui, la o vârstă încă tânără, nu se știe. După o tradiție, a fost ucis cu viclenie de Vukašin pe când vâna în ținutul Kosovo, iar trupul i-⁠a fost așezat pe ascuns, noaptea, într-⁠un mormânt de lângă biserica Adormirii Maicii Domnului, lângă cetatea Petrič. Trupul lui se păstrează acum în mănăstirea Jazak, din muntele Fruška Gora. Blândețea și îngăduința lui deosebite au fost, se spune, pricina pentru care i s-⁠a zis „slab” și pentru care a fost trecut între sfinți după două sute unsprezece ani de la moarte. Cu el s-⁠a sfârșit dinastia Nemanjić și țaratul sârb.