Teodosie de Cernigov

Sfântul Ierarh Teodosie (Uglițki), arhiepiscopul Cernigovului, a fost unul dintre marii păstori ai Bisericii din Ucraina în a doua jumătate a secolului al XVII-⁠lea, vremea numită „Ruina”, când țara era sfâșiată de războaie. Egumen la Vîdubiți, locțiitor al mitropoliei Kievului, arhimandrit la Cernigov și apoi arhiepiscop, a înnoit mănăstiri, a sprijinit școala și cântarea bisericească și a fost un apărător statornic al Ortodoxiei. Moaștele sale nestricate au fost aflate în 1896 și se păstrează astăzi la Cernigov. Pentru a-⁠l deosebi de Cuviosul Teodosie al Peșterilor, i se mai spune și Teodosie Preotul; este socotit unul dintre ocrotitorii cartierelor de pe malul stâng al Kievului, care țineau odinioară de eparhia Cernigovului.

Neamul și anii de școală

S-⁠a născut la începutul anilor 1630, în Podolia, în malul drept al Ucrainei, după toate probabilitățile în târgul Ulaniv, care ținea atunci de Coroana Poloniei (astăzi în regiunea Vinnița). Se trăgea din vechiul neam nobil ortodox al Polonițkilor-⁠Uglițki. Părinții lui au fost preotul Nichita și Maria. Numele primit la Botez nu se cunoaște. Printre rudele sale erau mulți clerici, iar copilul a fost crescut în evlavie creștinească.

A învățat la Colegiul Frăției din Kiev, de pe lângă Mănăstirea Bobotezei, în anii de înflorire ai acestei școli, care era atunci principalul centru al luptei Ortodoxiei împotriva presiunii iezuiților și a uniației. Rectori i-⁠au fost Inochentie Ghizel (1648-1650), Teodosie Safonovici (1650) și Lazăr Baranovici (1651-1655), iar printre dascăli s-⁠au numărat Epifanie Slavinețki și Arsenie Satanovski. Tot atunci învățau acolo Simeon Poloțki, Ioanichie Galeatovski, Antonie Radivilovski și Varlaam Iasinski. În anii de școală i s-⁠a lămurit chemarea spre monahism: timpul liber îl dădea rugăciunii și citirii Sfintei Scripturi.

Nu a putut termina cursurile, pentru că după cucerirea Kievului în 1651 de oastea hatmanului lituanian Janusz Radziwiłł, colegiul și-⁠a întrerupt pentru câțiva ani lucrul. Unele știri spun că a stat o vreme în oastea lui Bogdan Hmelnițki, alături de o rudă (poate fratele său), Eustatie Polonițki, iar istoricul Nikolai Petrov socotește că a plecat apoi în străinătate, unde și-⁠a continuat studiile. A rămas toată viața recunoscător mănăstirii care îl crescuse.

În 1655 s-⁠a întors acasă în Podolia. Fusese căsătorit și, după toate semnele, a rămas văduv, ceea ce l-⁠a îndemnat poate și mai mult spre călugărie. La începutul anilor 1660, după unele mărturii, și-⁠a măritat fiica cu un nepot al hatmanului Ivan Briuhovețki.

Călugăria și primele ascultări

Cel mai târziu în 1658 a fost tuns în monahism în Lavra Peșterilor de la Kiev, cu numele Teodosie, în cinstea Cuviosului Teodosie al Peșterilor, întemeietorul vieții de obște în Rusia. În același an a fost hirotonit ierodiacon, iar Mitropolitul Kievului Dionisie (Balaban) l-⁠a făcut arhidiacon al catedralei Sfânta Sofia și apoi locțiitor al casei mitropolitane.

Dorind însă să se depărteze de grijile lumești și să se dăruiască nevoinței, a cerut binecuvântare și s-⁠a retras în îndepărtata mănăstire Krupițki a Sfântului Nicolae, lângă Baturin, în eparhia Cernigovului, vestită pentru rânduiala ei aspră. Acolo a fost hirotonit ieromonah.

Vestea despre tânărul nevoitor s-⁠a răspândit. Din 1662 a fost egumen al mănăstirii Sfântului Onufrie de lângă Korsun, în eparhia Kievului. Acolo se adăpostise Mitropolitul Dionisie, care susținuse pe hatmanul Ivan Vîhovski și fusese silit să părăsească Kievul după înfrângerea acestuia în războiul din 1658-1659. Teodosie a fost martor al ultimelor zile ale mitropolitului.

Egumen la Vîdubiți

În 1664 a fost numit egumen al mănăstirii Vîdubiți din Kiev, care fusese de curând luată înapoi de la uniați și era în mare lipsă. A lucrat cu râvnă la ridicarea ei: a obținut întărirea pământurilor de la Kalinovșcina, Gnileșcina și Lisniaki, dăruite mănăstirii de hatmanul Iurii Hmelnițki și întărite în 1670 printr-⁠un hrisov al hatmanului Petro Doroșenko, care adăuga și Kalnîi Lug. În 1680 a rânduit un schit pe una din moșiile mănăstirii, în ținutul Mozîrului (astăzi în Belarus).

A întemeiat la mănăstire o școală de muzică și un cor, care în 1685 era vestit în toată Ucraina și la Moscova. În același an a trimis cântăreți din corul său la Moscova, ca îndrumători ai cântării bisericești, contribuind astfel la începuturile muzicii corale rusești. S-⁠a îngrijit și de viața obștească a credincioșilor: printr-⁠un hrisov din 10 februarie 1687 a întemeiat o frăție și o breaslă de meșteșugari pe lângă biserica din târgul Litkovici, care ținea de mănăstire.

Avea legături la Moscova (fratele său Semion Uglițki era în 1666 diac pe lângă voievodul Romodanovski la Novgorod) și a cerut acolo ajutor bănesc pentru mănăstire. Dar trecerea de care se bucura i-⁠a adus și pizmași. Episcopul Metodie de Mstislavl și Orșa, împreună cu alți clerici, l-⁠a acuzat pe el și pe alți egumeni de trădare față de guvernul rus și de corespondență cu trădătorii. Țarul Alexei Mihailovici nu i-⁠a crezut: la 17 noiembrie 1668 clevetirea a fost dovedită, iar egumenul a primit o gramată de milă a țarului.

Apărând cu tărie pământurile mănăstirii în procesele pentru moșiile ei, a fost chiar oprit pentru o vreme de la slujire.

Locțiitor al mitropoliei Kievului

În 1678, Lazăr Baranovici, arhiepiscopul Cernigovului și Novgorod-⁠Severskului, numit locțiitor al mitropoliei Kievului, l-⁠a făcut pe Teodosie vicarul său la Kiev, el rămânând la Cernigov. Astfel conducerea de fapt a mitropoliei a ajuns în mâinile egumenului de la Vîdubiți.

În 1685 a luat parte, cu vot deliberativ, la alegerea episcopului Ghedeon (Sviatopolk-⁠Cetvertinski) ca mitropolit al Kievului. Apoi, din însărcinarea hatmanului Ivan Samoilovici, a mers la Moscova împreună cu egumenul Ieronim (Dubina) de la Mănăstirea Înălțării din Pereiaslav, la Patriarhul Ioachim, pentru întărirea noului mitropolit. Cu acest prilej a obținut și îngăduința ca monahii de la Vîdubiți să vină la Moscova să strângă milostenie.

Arhimandrit la Cernigov

În 1687 (după alte surse în 1688), la propunerea lui Lazăr Baranovici, care se gândea din vreme la un urmaș, Teodosie a fost numit arhimandrit al Mănăstirii Adormirii din Eleț, la Cernigov, în locul arhimandritului Ioanichie (Galeatovski), care murise. Mănăstirea fusese pustiită și avea nevoie de refacere, iar el s-⁠a ostenit cu râvnă la înnoirea ei. Lângă catedrala Adormirii din Eleț s-⁠a păstrat casa Sfântului Teodosie, singura clădire de locuit din lemn din secolul al XVII-⁠lea rămasă în malul stâng al Ucrainei.

În acești ani a fost propus de mai multe ori pentru slujiri înalte. În 1690, după moartea Mitropolitului Ghedeon, a fost al treilea candidat la scaunul Kievului; când a fost ales Varlaam (Iasinski), arhimandritul Lavrei Peșterilor, Teodosie a fost propus în locul acestuia ca arhimandrit al Lavrei.

Din 1691, la dorința lui Lazăr Baranovici, a devenit ajutorul acestuia la conducerea eparhiei. A luat parte la alcătuirea răspunsului sinodal trimis Patriarhului Ioachim al Moscovei, privitor la atitudinea mitropoliei Kievului față de Sinodul de la Florența și la întrebarea despre clipa în care se prefac Sfintele Daruri.

Arhiepiscop al Cernigovului

În 1692, la propunerea lui Lazăr Baranovici, ajuns la o vârstă foarte înaintată, s-⁠a adunat un sobor la care au luat parte hatmanul Ivan Mazepa, clerul și reprezentanți ai poporului, care l-⁠a ales în unanimitate pe arhimandritul Teodosie pentru scaunul Cernigovului. Teodosie a mers la Moscova; la 11 septembrie a avut loc punerea numelui de episcop, iar la 13 septembrie 1692, în fața țarilor Ioan și Petru Alexeevici, a fost hirotonit arhiepiscop al Cernigovului de Patriarhul Adrian, în catedrala Adormirii din Kremlin.

I s-⁠a dat dreptul de a sluji în sacos, veșmânt purtat atunci numai de patriarh și de mitropoliți; arhiepiscopii Cernigovului îl primeau pentru că scaunul lor era cel dintâi între arhiepiscopii. S-⁠a întors apoi la Cernigov și a primit de la Moscova o gramată care întărea moșiile arhiepiscopiei. În decembrie 1693, după moartea lui Lazăr Baranovici, a primit gramata pentru conducerea de sine stătătoare a eparhiei.

Păstorirea lui a fost scurtă, dar rodnică. În 1694 a binecuvântat întemeierea mănăstirii de maici de la Pecenik și a schitului de lângă Liubeci, la două verste de oraș. În același an a sfințit biserica nou zidită a Nașterii Maicii Domnului din mănăstirea Domnițki. În 1695 a sfințit catedrala Sfintei Treimi, ridicată pe vârful dealului Boldina, lângă mănăstirea Sfântului Ilie, care a devenit catedrala eparhiei Cernigovului. A înnoit și împodobit multe alte mănăstiri și școli teologice din eparhia sa.

Trecerea la Domnul

În a doua jumătate a anului 1695, simțind că se apropie sfârșitul și pregătindu-⁠și un urmaș, l-⁠a chemat la sine pe ieromonahul Ioan (Maximovici), locțiitorul mănăstirii Svenski de la Briansk, l-⁠a ridicat la treapta de arhimandrit și l-⁠a pus în fruntea Mănăstirii Eleț. Acesta avea să devină Sfântul Ioan, mitropolitul Tobolskului.

Sfântul Teodosie a trecut la Domnul la 5 februarie 1696 și a fost îngropat în catedrala Sfinților Boris și Gleb din Cernigov, într-⁠o criptă făcută anume pentru el, în dreapta stranei din dreapta.

Cinstirea și proslăvirea

Sfântul Ioan (Maximovici) a zidit deasupra mormântului o boltă de cărămidă, cu o inscripție de laudă în versuri, în semn de mulțumire pentru vindecarea lui minunată dintr-⁠o boală grea. Sicriul a fost schimbat cu unul nou în 1772 și în 1824, când s-⁠a lărgit și cripta. Din 1835 s-⁠au consemnat minunile petrecute prin rugăciunile sfântului, iar în 1856 s-⁠a adăugat în pridvorul catedralei un paraclis cu scară, pentru accesul la criptă.

Întrebarea proslăvirii sale a fost ridicată de mai multe ori, dar Sfântul Sinod nu s-⁠a grăbit. Abia după ce, din însărcinarea Sinodului, au fost cercetate cu grijă aproape cincizeci de minuni și s-⁠a constatat nestricăciunea deplină a trupului, arhipăstorul Cernigovului a fost trecut în rândul sfinților, la 9 septembrie 1896. Aflarea moaștelor a fost săvârșită de Mitropolitul Ioanichie (Rudnev) al Kievului și Galiției, împreună cu șase episcopi și mult cler, în fața unei mulțimi de credincioși veniți la Cernigov din toată țara. Până la revoluție s-⁠au pictat totuși puține icoane ale sale.

Moaștele în anii prigoanei

În 1921, chiar în ziua pomenirii sfântului, moaștele au fost cercetate de autorități și apoi expuse ca exponat într-⁠un muzeu etnografic. Mai târziu au fost duse la Moscova și apoi la Leningrad, unde au ajuns în muzeul ateismului din catedrala Kazan.

O tradiție evlavioasă din vremea celui de-⁠al Doilea Război Mondial leagă numele sfântului de blocada Leningradului. Se povestește că în 1942, când orașul era încercuit, niște militari care căutau o ieșire ar fi auzit un glas care îi îndemna să se roage Sfântului Teodosie al Cernigovului. Mitropolitul Alexei (Simanski) al Leningradului ar fi binecuvântat atunci mutarea moaștelor, cu îngăduința autorităților, din muzeu în catedrala Sfântul Nicolae, unde s-⁠a săvârșit o slujbă înaintea lor. Lacul Ladoga a înghețat, iar pe gheața lui a trecut drumul care a adus hrană orașului și a scos oamenii din încercuire. Poporul îl numește „Drumul vieții”, dar i se mai spune și „Drumul Sfântului Teodosie”.

După război, Alexei, ajuns patriarh, a obținut întoarcerea moaștelor la Cernigov, unde au revenit în 1946. În catedrala Sfântul Nicolae din Sankt Petersburg a fost sfințit un paraclis în cinstea sfântului, în amintirea șederii moaștelor acolo, și se păstrează și o părticică din ele.

Astăzi moaștele Sfântului Teodosie se află în catedrala Sfintei Treimi din Cernigov, pe care el însuși a sfințit-⁠o. Este prăznuit la 5 februarie, ziua trecerii la Domnul, și la 9 septembrie, ziua aflării și proslăvirii moaștelor, iar în Biserica Ortodoxă Ucraineană este pomenit și în Soborul sfinților din Vinnița.