Tihon Nikanorov

Sfântul sfințit mucenic Tihon (în lume Vasili Varsonofievici Nikanorov, 1855-1920) a fost, din 13 mai 1913, arhiepiscop al Voronejului și Zadonskului. A fost ucis sau a murit în vremea prigoanei de după revoluție, la Voronej, iar în august 2000 Soborul arhieresc al Bisericii Ruse l-⁠a proslăvit ca sfânt sfințit mucenic. Este pomenit la 27 decembrie (9 ianuarie pe stil nou).

Tinerețea și monahismul

S-⁠a născut la 30 ianuarie 1855 în satul Kiriuga, ținutul Kirilov, gubernia Novgorod, în familia unui citeț. A absolvit școala teologică din Kirilov (1871), seminarul teologic din Novgorod (1877) și Academia Teologică din Sankt Petersburg, cu titlul de candidat în teologie (1881). Din 1 august 1881 a fost ajutor de supraveghetor la școala teologică din Belozersk, iar din 1884 inspector la seminarul din Novgorod. La 5 iunie 1884 a primit tunderea în monahism, la 10 iulie 1884 a fost hirotonit ieromonah, iar din 6 decembrie 1888 egumen. Din 25 decembrie 1890 a fost rector al seminarului din Novgorod și egumen al mănăstirii Sfântul Antonie din Novgorod, ridicat la rangul de arhimandrit.

Arhiereu

Din 2 februarie 1892 a fost episcop de Mojaisk, vicar al eparhiei Moscovei, din 20 august 1899 episcop de Polotsk și Vitebsk, iar din 4 iunie 1902 episcop de Penza și Saransk. La Penza, în anii păstoririi lui, s-⁠au deschis o societate de ajutor pentru cei care predau sau au predat în școlile bisericești ale eparhiei (1902), o societate de cântare bisericească (1902), un comitet al societății ortodoxe misionare (1904) și o frăție în numele Sfântului Tihon din Zadonsk pe lângă școala teologică Tihon (1903). A fost răsplătit cu panaghie cu pietre prețioase (1896) și cu Ordinul Sfânta Ana clasa I și Ordinul Sfântul Vladimir clasele a III-⁠a (1895) și a II-⁠a (1905).

La 25 iulie 1907 a fost pensionat. Cauza ar fi putut fi tulburările din eparhie legate de evenimentele revoluționare: în timpul dezordinilor de la seminarul din Penza un rector a fost rănit și altul ucis, iar autoritățile au fost silite să închidă seminarul. A fost învinuit și de guvernatorul interimar al Penzei de „ascunderea revoluționarilor”, pentru că și-⁠a apărat turma și nu a destituit preoți socotiți nesiguri, pe nedrept, cum s-⁠a dovedit mai târziu. După o versiune, cauza concedierii a fost porunca lui Stolipin către procurorul șef al Sinodului „să fie pus imediat la pensie arhiereul”, care îngăduise o slujbă de pomenire pentru deputatul din Prima Dumă de Stat M. Ia. Gherțenștein, ucis de „suta neagră”. Din 31 iulie 1907 a fost administrator, cu drepturi de egumen, al mănăstirii Noul Ierusalim din Moscova, iar din 23 iunie 1912 episcop de Kaluga și Borovsk.

La Voronej

Din 13 mai 1913 a fost arhiepiscop al Voronejului și Zadonskului. Chilierul său, mai târziu protoiereul Ioan Jitiaev, își amintește că era „un arhipăstor tăcut, blând, smerit, deosebit de bun și mare rugător”, care putea fi văzut adesea în catedrală la slujba de dimineață, începută la ora patru, cânta la strană și iubea slujba după tipic. În cei șapte ani de păstorire, spune el, a fost în sens deplin tatăl turmei lui; oamenii veneau la el cu nevoile și cu durerile lor, deschis și fără frică. Simplitatea, blândețea și căldura în vorbire erau trăsăturile lui, și nimeni nu l-⁠a văzut vreodată iritat sau mânios.

A început pregătirea proslăvirii Sfântului Antonie (Smirnițki). L-⁠a binecuvântat pe arhimandritul Alexandru (Kremenețki) de la mănăstirea Mitrofan să adune date despre multele minuni de la mormântul acestui ierarh al Voronejului. În 1914, în prezența sa, cripta a fost deschisă și el a mărturisit nestricăciunea minunată a moaștelor. A trimis Sinodului o cerere de canonizare, dar revoluția a împiedicat-⁠o atunci (canonizarea a avut loc abia în 2003). De la începutul primului război mondial, pe lângă bisericile eparhiei au fost deschise consilii de îngrijire pentru ajutor material și moral, s-⁠au strâns și trimis daruri armatei, iar în octombrie 1914, cu binecuvântarea lui, în hotelul mănăstirii Mitrofan s-⁠a deschis un spital pentru răniți cu o sută de paturi. În 1916 s-⁠a înființat comitetul eparhial al refugiaților, care erau găzduiți în mănăstirile eparhiei.

După amintirile preotului Alexandru Palițin, în Voronejul anului revoluționar 1917 nu a fost nicio „alegere a arhiereului”, pentru că poporul și clerul îl iubeau pe arhiepiscopul Tihon pentru smerenia și blândețea lui. Totuși, un preot de la țară, Șakin, l-⁠a determinat prin faptele lui să-⁠l oprească din slujbă și să-⁠l scoată din loc, apoi s-⁠a plâns la Sovietul deputaților muncitorilor, țăranilor și soldaților, înfățișând faptele arhiepiscopului drept contrarevoluție. La 8 iunie 1917 Sovietul l-⁠a arestat pe arhiepiscop și l-⁠a trimis la Petrograd sub escortă de soldați. La 14 iunie Sinodul a declarat că în faptele lui nu este nimic ilegal, iar el s-⁠a întors la Voronej și la 6 iulie a reluat conducerea eparhiei. A fost membru de drept al Soborului local din 1917-1918 și a luat parte la prima sesiune. În 1918 a primit o cruce cu briliante pentru clobuc. La 3 februarie 1919 a fost de față la deschiderea moaștelor Sfântului Mitrofan al Voronejului, făcută de o comisie condusă de secretarul Ceka locală, și a semnat procesul-⁠verbal. În octombrie 1919, când Voronejul a fost ocupat de Armata Albă, a slujit multe slujbe de pomenire pentru victimele terorii bolșevice. La retragerea Armatei Albe nu a părăsit orașul, rămânând cu turma lui.

Moartea

După mărturia publicată întâi de protopresbiterul Mihail Polski, la 9 ianuarie 1920 arhiepiscopul ar fi fost spânzurat pe Ușile Împărătești ale catedralei Bunei Vestiri în timpul slujbei. Dar, după episcopul (apoi mitropolitul) Serghei (Petrov), autorul lucrării „Istoria eparhiei Voronej”, arhiepiscopul Tihon s-⁠a îmbolnăvit de tifos, care făcea ravagii atunci în Voronej, și a murit la 27 februarie 1920; a fost îngropat în cripta catedralei Bunei Vestiri. Secretarul Sfântului Sinod, N. V. Numerov, scrie și el că „Tihon (Nikanorov) a murit la începutul lui 1920”, iar pe episcopii morți de moarte violentă îi numește direct „uciși”. Sursele sârbe spun că a murit mucenicește la 27 decembrie 1918 (9 ianuarie), spânzurat pe Ușile Împărătești. În 1956 rămășițele lui au fost mutate la cimitirul Comintern din oraș, iar în 1993 la necropola nou-⁠înființată a mănăstirii de maici Alexeevski Akatov din Voronej.

La 1 noiembrie 1981 Soborul arhieresc al Bisericii Ruse din Străinătate a canonizat soborul noilor mucenici și mărturisitori ruși, fără o canonizare nominală, iar mai târziu arhiepiscopul Tihon a fost inclus între ei, fără zi de pomenire proprie. În august 2000 Soborul arhieresc al Bisericii Ruse l-⁠a proslăvit ca sfânt sfințit mucenic.