Valentina din Minsk

Fericita Valentina din Minsk (pe numele ei Valentina Feodorovna Sulkovskaia, născută Cernavskaia) a fost o fiică de preot din Belarus, nebună pentru Hristos și bolnavă imobilizată în pat 33 de ani, cinstită ca sfântă locală a Bisericii Ortodoxe Belaruse. S-⁠a născut la 7 (21) aprilie 1888 în satul Koski, lângă Stankovo, și a adormit la 6 februarie 1966. Era iubită pentru bunătatea ei, pentru darul înainte-⁠vederii și pentru rugăciunea ei, care a ținut vie credința în vremea prigoanei.

Familia și copilăria

Tatăl, preotul Feodor Iosifovici Cerneavski, din neam de preoți, absolvent al seminarului din Minsk (1873), a slujit la biserica Sfântul Nicolae din Stankovo și locuia în satul vecin Koski, unde avea casă și pământ, aproape de biserica filială a Sfintei Ana. Mama, Sofia Petrovna, dintr-⁠un neam princiar, o femeie dârză și aspră, și-⁠a crescut în duh ortodox pe Valentina și pe celelalte trei fiice, Anna (1882), Xenia (1886) și Olga (1892). Casa mare a familiei a fost zidită în 1888, iar biserica Sfânta Ana din Koski a fost înnoită în 1889, cu banii clerului, ai enoriașilor și ai contelui Karl Hutten-⁠Czapski, tocmai pe vremea nașterii Valentinei. Valentina s-⁠a născut în Koski, a fost botezată la biserica Sfântul Nicolae și a copilărit într-⁠un ținut frumos, pe lângă râul Usa, într-⁠o familie unită. Se povestește că la cinci ani a adus din pădure un brăduț, l-⁠a sădit lângă biserica din Koski, l-⁠a udat cu grijă și s-⁠a rugat să crească; brăduțul a crescut în chip de cruce. A învățat, ca și tatăl ei, la școala duhovnicească din Minsk și, după absolvire, își înlocuia uneori tatăl la lecțiile de religie pentru copii. În tinerețe a primit binecuvântarea și a stat de vorbă cu Sfântul Ioan de Kronstadt; atunci, când pe corabia spre Kronstadt era să se ciocnească cu alta, i s-⁠a arătat Sfântul Pantelimon, care i-⁠a zis: „Roagă-⁠te neîncetat.”, ea s-⁠a rugat, și corăbiile s-⁠au despărțit ca prin minune.

Căsnicia și încercările

Cu puțin înainte de Primul Război Mondial s-⁠a măritat cu Feodor Vasilievici Sulkovski, tot din neam de clerici, consilier colegial la administrația ținutului Minsk. Părinții i-⁠au binecuvântat cu icoana Maicii Domnului de la Vladimir, păstrată până azi, împreună cu chipul Mântuitorului, binecuvântarea mamei soțului; cele două icoane au fost mereu alături de ea. În război, soțul a slujit ca funcționar militar, iar ea l-⁠a urmat în Polonia. În februarie 1917 a urmat la Minsk un curs de trei luni de dactilografie, ca să-⁠și câștige traiul; la Minsk se ruga la biserica icoanei de la Kazan, a Sfintei Maria Magdalena și a Acoperământului din Krupeți, unde izvora un izvor sfânt. În august 1917 a plecat la Orșa, unde a stat până la retragerea germanilor, apoi s-⁠a întors la Stankovo. Tatăl ei, de acum bolnav, a murit la 27 decembrie 1919 și a fost îngropat lângă casa preoțească. Soțul, neputând rămâne în funcție în vremea puterii sovietice, a lucrat gospodăria, iar ea l-⁠a ajutat.

În 1930 s-⁠a înființat în Koski colhozul „Trezirea”, la care au fost siliți să se înscrie și Sulkovskii. În 1931 soțul a fost arestat pe baza unei învinuiri false și trimis într-⁠un lagăr lângă stația Potma; a stat acolo până în aprilie 1933, a primit voie să se așeze la Astrahan, dar a fost arestat din nou și trimis în Extremul Orient, unde a murit. Și alte rude au pătimit: soțul surorii Anna, preotul Vasile Stepura, a fost arestat în 1933 și trimis în Kazahstan, iar soțul surorii Xenia, preotul Serghie Rodakovski, a fost condamnat la moarte în același an (proslăvit în 1999 ca sfințit mucenic al eparhiei Minsk). Valentina a rămas în Koski, îngrijind pe bătrâna ei mamă; boala de rinichi a început să-⁠i slăbească sănătatea.

Nebunia pentru Hristos și patul de suferință

Odată a vizitat o femeie bolnavă, înainte-⁠văzătoare, care nu mai putuse merge și zăcuse patruzeci de ani în pat; ea i-⁠a spus: „Vei lua locul meu.” Altă dată, când s-⁠a dus la un pârâu să-⁠și spele picioarele, i s-⁠a arătat o femeie de frumusețe negrăită și i-⁠a zis: „Mergi și te culcă.” Valentina s-⁠a culcat și de atunci a rămas în pat, deși la început mai putea merge puțin cu un baston, timp de 33 de ani, până la moarte, fără răni de pat și fără urmările obișnuite ale unei asemenea boli. Nepotul soțului, Alexandru Sulkovski, trimitea lunar prin poștă o sută de ruble, iar ea a păstrat toată viața cupoanele; au ajutat-⁠o și surorile, între care Olga, nemăritată, directoarea unei școli din Minsk. La începutul lui 1937 a murit mama ei, casa a fost luată pentru o școală, iar vecinii Anton și Eufrosina Loiko au îngrijit-⁠o până la sfârșitul vieții lor. În iulie 1937 au fost arestați la Minsk ultimii clerici ai eparhiei, strânși în jurul episcopului Filaret Ramenski, între care protoiereii Ștefan Kulciițki și Antonie Kirkevici, preoții Mihail Rubanovici și Serghie Sadovski și diaconul Vladimir Lobaci, toți împușcați la 1 noiembrie 1937. Pierderea soțului, moartea mamei și uciderea ultimilor clerici n-⁠au făcut decât s-⁠o întărească.

Primele mărturii despre minuni prin rugăciunea ei sunt dinainte de război. A prevăzut al Doilea Război Mondial și le spunea sătenilor: „Veți vedea păsări de fier.” În timpul războiului veneau la ea soțiile, mamele și surorile celor luați pe front, aducând năframele lor, pe care ea le binecuvânta cu rugăciune; bărbații le păstrau sub cămașă și s-⁠au întors acasă. Slujirea ei a mers într-⁠o vreme grea pentru Biserică, la sfârșitul anilor 1950 și începutul anilor 1960, când se spunea că peste douăzeci de ani Biserica va fi sfârșită și la televizor se va arăta „ultimul popă”.

În ultimul an al vieții, a fost în grija surorii Olga. Trăia foarte sărac, pe o saltea simplă, fără să-⁠și schimbe hainele prea des și fără să se spele, uneori o dată pe lună sau pe trei luni; mânca puțin și, dacă i se aduceau mâncăruri, nu gusta nimic, spunând: „Mâncați voi, nouă bolnavilor ne e mai ușor să zăcem.” Ea își făcea nevoința rugăciunii spre întărirea în credință a celor care erau martori și părtași ai împotrivirii Bisericii față de statul ateu. Cu privirea ei luminată vedea lumea din partea ei duhovnicească și, fără să întrebe cine a venit și de ce, răspundea chiar la întrebări nespuse. Învățăturile ei erau pilde și ghicitori, înțelese doar de cel ce întreba. Vedea trecutul și viitorul, mustra pe păcătoșii nepocăiți și mângâia pe cei întristați, iar prin mila lui Dumnezeu, cei bolnavi își recăpătau sănătatea. Celor care veneau la ea fără nădejde în Dumnezeu și o socoteau vrăjitoare tămăduitoare nu le-⁠a ajutat niciodată, căci îi învăța să nădăjduiască în mila Domnului, în ajutorul Maicii Sale și în mijlocirea sfinților.

A adormit la 6 februarie 1966 și a fost îngropată la cimitirul local, lângă satul ei de baștină. Înmormântarea a stârnit îngrijorare la autorități, care au trimis un observator, iar preotul a trebuit să fie de față în taină, în haine civile. Multă vreme pe mormânt a stat doar o cruce de metal; din 2012 deasupra lui s-⁠a ridicat un baldachin de metal cu o mică cupolă și cruce, împodobit cu o viță de vie forjată.