Wilfrid de York

Sfântul Wilfrid de York (aproximativ 633 până la 709 sau 710) a fost episcop englez, misionar în Sussex și în Frisia, și unul dintre cei mai însemnați ierarhi ai Angliei din veacul al VII-⁠lea. Provenea dintr-⁠o familie nobilă a Northumbriei și a intrat în viața duhovnicească ca adolescent.

Formarea și Sinodul de la Whitby

A învățat la Lindisfarne, la Canterbury, în Franța și la Roma și s-⁠a întors în Northumbria în jurul anului 660, devenind egumen al unei mănăstiri nou întemeiate la Ripon. În 664, la Sinodul de la Whitby, a fost purtătorul de cuvânt al părții romane și a ajuns vestit prin cuvântarea în care a cerut ca data Paștilor să se socotească după rânduiala romană. Izbânda lui l-⁠a făcut pe fiul regelui, Alhfrith, să-⁠l numească episcop al Northumbriei. Wilfrid a ales să fie sfințit în Galia, fiindcă socotea că în Anglia nu erau episcopi sfințiți cu temei. Cât timp a lipsit, regele Oswiu l-⁠a pus în locul lui pe Ceadda, așa că Wilfrid s-⁠a retras câțiva ani la Ripon.

Scaunul, surghiunul și lucrarea misionară

Teodor din Tars, devenit arhiepiscop de Canterbury în 668, a rezolvat situația, înlăturându-⁠l pe Ceadda și redându-⁠i lui Wilfrid scaunul. Timp de nouă ani Wilfrid și-⁠a îndeplinit slujba de episcop, a întemeiat mănăstiri, a zidit biserici și a îmbunătățit slujba. Eparhia era însă foarte mare, iar Teodor voia să reformeze Biserica Angliei, împărțind eparhiile mari. Când Wilfrid s-⁠a certat cu regele Ecgfrith, Teodor a folosit prilejul. După ce Ecgfrith l-⁠a izgonit din York, Wilfrid a mers la Roma să facă apel la papă (în drum, în 678-679, a predicat frizonilor); papa Agaton a hotărât în favoarea lui, dar regele a refuzat să împlinească hotărârea, l-⁠a întemnițat și apoi l-⁠a surghiunit.

Câțiva ani a petrecut la Selsey, în Sussex, unde a întemeiat un scaun episcopal și a adus la creștinism pe locuitorii păgâni ai regatului Sussex. Cu Teodor s-⁠a împăcat, iar Teodor l-⁠a îndemnat pe noul rege al Northumbriei, Aldfrith, să-⁠l primească înapoi, ceea ce s-⁠a și făcut; în 691 însă Aldfrith l-⁠a izgonit iar. Wilfrid a mers în Mercia, unde a ajutat misionarii și a slujit ca episcop pentru regele merciilor. În 700 a făcut apel la papă, care a poruncit un sinod englez; acesta, ținut la Austerfield, în South Yorkshire, în 702, a încercat să-⁠i ia toate bunurile, iar Wilfrid a mers din nou la Roma. Potrivnicii lui din Northumbria l-⁠au afurisit, dar papalitatea a întărit partea lui și el a primit din nou mănăstirile Ripon și Hexham. A murit în 709 sau 710.

Cinstirea

După moarte a fost cinstit ca sfânt. Ucenicii lui au poruncit lui Ștefan de Ripon să scrie „Viața Sfântului Wilfrid”, iar Sfântul Beda a scris pe larg despre el. Wilfrid trăia cu fast și călătorea cu o suită mare; a condus multe mănăstiri și a susținut că el a fost întâiul englez care a adus Regula Sfântului Benedict în mănăstirile engleze. Istoricii sunt împărțiți: unii îl văd mai ales ca apărător al obiceiurilor romane împotriva celor ale Bisericilor britanică și irlandeză, alții ca sprijinitor al monahismului. Este un sfânt al Bisericii nedespărțite, pomenit la 24 aprilie (stil nou; 7 mai pe stil vechi).