Afrat Sihastrul

Cuviosul Afrat (Afraat, Afrates) Sihastrul a fost un sihastru de neam persan din secolul al IV-⁠lea, care a viețuit în Mesopotamia și în Siria în vremea împăratului Valens și poate și a lui Teodosie. Pomenirea lui este la 29 ianuarie. Nu este același cu Afrat Înțeleptul persan, autorul Demonstrațiilor. Despre viața lui știm numai de la Teodoret al Cirului, care povestește în „Istoria iubitorilor de Dumnezeu” și în „Istoria bisericească” că, fiind copil, a fost dus de mama sa la Afrat la Antiohia și a primit binecuvântarea mâinii lui drepte. Izvorul rus spune că a trăit în secolul al IV-⁠lea și după anul 396.

Începuturile

Afrat era persan, născut și crescut în Imperiul Sasanid, dintr-⁠o familie aleasă și vestită, dar părinții lui nu erau creștini. La vârsta chibzuinței a ales creștinismul, și-⁠a părăsit casa și s-⁠a mutat într-⁠o țară străină, la Edessa, în Mesopotamia. A găsit în afara zidurilor orașului o colibă, s-⁠a închis în ea și a dus viață monahală, dedicat pocăinței și contemplării cerurilor. Hrana lui era pâine; la bătrânețe a adăugat legume, pe care le mânca după apusul soarelui. Patul lui era o rogojină pe pământ, iar îmbrăcămintea o haină aspră.

După un timp s-⁠a mutat într-⁠un loc retras de lângă o mănăstire, în apropiere de Antiohia, în Siria, unde a învățat puțină greacă și a început să fie căutat de oameni pentru sfat. Teodoret spune că vorbea o limbă pe jumătate barbară (greacă cu multe cuvinte persane); cu toate acestea veneau la el și înalți dregători, oameni de rând și ostași, învățați și neînvățați, săraci și bogați. Unii îl ascultau în tăcere, alții îl contraziceau, alții puneau întrebări și propuneau teme noi. Nu avea ucenic care să-⁠l slujească, preferând să muncească singur. Vorbea cu vizitatorii prin ușă, dar dacă cineva voia să intre, o deschidea, iar după convorbire îi însoțea la plecare. Nu primea nimic de la nimeni, nici pâine, nici verdețuri, nici haine; doar unul dintre prieteni îi aducea pâine.

Un oarecare Anthemius, care avea să devină prefect și consul, la întoarcerea dintr-⁠o solie în Persia i-⁠a adus un chiton făcut de perși. Afrat ar fi întrebat dacă e cuminte să schimbi un slujitor vechi și credincios pe unul nou doar pentru că e de același neam cu tine. Anthemius ar fi răspuns: „Desigur că nu”, iar Afrat: „Atunci ia-⁠ți înapoi tunica, căci eu am una pe care o port de șaisprezece ani și nu-⁠mi trebuie mai mult de una.” Nu se știe sigur când a avut loc întâlnirea. Autorii lucrării PLRE leagă diplomatul de prefectul pretoriului Orientului și consulul cu același nume și datează întâmplarea în 383, când Anthemius se întorcea dintr-⁠o solie în Persia trimisă de Teodosie împreună cu un alt dregător, barbarul Stilicon. Encyclopædia Iranica nu îl socotește pe diplomat dregător al lui Teodosie și pune episodul între 375 și 378, când se negociau condițiile încheierii războiului dintre Valens și Șapur al II-⁠lea. Editorii lucrării „Butler's Lives of the Saints” sunt de acord cu PLRE asupra identificării, dar nu dau o dată.

Împotriva arianismului

În vremea lui Valens, arian, au fost mari prigoniri ale celor care urmau Crezul de la Niceea. În anii 370, când împăratul s-⁠a așezat cu armata la Antiohia pentru războiul cu perșii, patriarhul Meletie a fost exilat, iar arienii au prigonit aspru pe ortodocși. Din pricina tulburărilor, Afrat s-⁠a dus la Antiohia, unde i-⁠a ajutat pe Flavian și pe Diodor, cărora li se încredințase conducerea catolicilor în exilul lui Meletie. Fiind de mare faimă prin sfințenie și minuni, faptele și cuvintele lui aveau greutate. Teodoret îl pune alături de Flavian și Diodor în lupta cu arianismul; predica lor a avut o însemnătate hotărâtoare în Siria. Împreună cu cei doi, Afrat s-⁠a adresat lui Acachie, rugându-⁠l să-⁠l ia ca însoțitor pe vestitul Asterie, ucenicul bătrânului Iulian, și să meargă la Iulian, stâlp al învățăturii evanghelice, ca să-⁠l roage să-⁠și lase școala de nevoință și să vină în ajutorul miilor de ortodocși care pier ademeniți, și să stingă flacăra arianismului cu roua venirii lui. Iulian a plecat apoi cu Acachie și Asterie să predice împotriva arianismului.

Bisericile fiind luate de arieni, ortodocșii erau siliți să slujească pe malul râului Oronte sau pe câmpul mare de exerciții militare din afara orașului. Într-⁠o zi, grăbindu-⁠se pe drumul spre câmpul de instrucție, Afrat a fost oprit la porunca lui Valens, care stătea pe pridvorul palatului. Împăratul l-⁠a întrebat unde se duce, iar Afrat a răspuns: „Să mă rog pentru lume și pentru împărat.” Monarhul l-⁠a întrebat atunci de ce, fiind îmbrăcat ca monah, umblă departe de chilie. Afrat a răspuns printr-⁠o pildă: „Dacă aș fi o fată luată din casa tatălui meu și aș vedea că arde, mi-⁠ai sfătui să stau și să las să ardă? Nu eu sunt de vină, ci tu, care ai aprins flăcările pe care eu mă străduiesc să le sting. Nu facem nimic împotriva rânduielii noastre când adunăm și îngrijim pe adepții credinței adevărate.” Împăratul n-⁠a replicat, dar unul dintre slujitorii lui l-⁠a ocărât pe Afrat, care a fost amenințat cu moartea. Curând după aceea, același om a murit opărit, din întâmplare; Valens s-⁠a înspăimântat și nu i-⁠a mai ascultat pe arieni care îl presau să-⁠l alunge pe Afrat. A fost impresionat și de minunile sihastrului, care a vindecat nu numai bărbați și femei, ci și calul preferat al împăratului. Potrivit izvorului rus, rugăciunea lui a izbăvit un țăran de năvala lăcustelor și a adus un soț căzut în adulter înapoi la soția lui. În pofida deosebirii de credință, Afrat s-⁠a bucurat de respectul lui Valens, care nu l-⁠a trimis în exil cum îl sfătuiau apropiații lui.