Ilie Gromoglasov

Sfântul Sfințit Mucenic Ilie Gromoglasov (1869-1937) a fost teolog rus, protoiereu, profesor la Academia Teologică din Moscova și la Universitatea din Moscova, specialist în dreptul bisericesc și în istoria vechilor credincioși. A fost membru al Sinodului local din 1917-1918 și, în vremea prigoanei sovietice, preot arestat de patru ori. A fost împușcat la Tver în decembrie 1937 și canonizat în 2000.

Copilăria și formarea

S-⁠a născut în familia unui diacon de sat, în satul Eriomșinski Zavod, în ținutul Temnikov din gubernia Tambov. A absolvit școala teologică din Șațk (1883), seminarul din Tambov (1889) și Academia Teologică din Moscova, cu titlul de candidat în teologie (1893). Lucrarea lui de licență, despre întrebarea dacă se cuvine să se săvârșească taina cununiei asupra celor care trec de la schismă la Biserică și care trăiseră înainte în căsătorie, a primit premiul mitropolitului Iosif. A rămas bursier profesoral la catedra de drept bisericesc.

Din septembrie 1894 a predat istoria și combaterea schismei ruse și a sectelor locale la seminarul din Penza. Din decembrie 1894 a fost docent la Academia din Moscova, unde a predat între 1900 și 1910 și limba engleză. În octombrie 1908 și-⁠a susținut lucrarea de master, „Definițiile căsătoriei în Pravilă și însemnătatea lor pentru cercetarea formei încheierii căsătoriei creștine”, care a primit premiul mitropolitului Macarie.

A fost profesor extraordinar la catedra de istorie a schismei bisericești din Academia din Moscova (1909-1911). În 1911 a fost concediat, ca unul dintre profesorii alăturați mișcării numite de eliberare, la inițiativa episcopului Teodor (Pozdeevski), care a împiedicat trecerea lui la catedra de drept bisericesc rămasă liberă. Între 1909 și 1912 a fost inspector al claselor școlii de fete Mariinski, iar între 1912 și 1916 ajutor al șefului secției școlare a administrației orașului Moscova. A predat și literatura rusă și istoria universală la gimnaziul de fete din Moscova, condus de soția lui, Lidia, fiica cneazului Nikolai Fiodorovici Dulov.

A fost membru al mai multor societăți științifice, între ele Societatea de istorie și antichități rusești de pe lângă Universitatea din Moscova (1904) și Societatea arheologică rusă (membru corespondent din 1909). În 1914 a absolvit ca extern facultatea de drept a Universității din Moscova, cu diplomă de gradul întâi, iar în 1916 a susținut examenele orale de drept bisericesc și de stat pentru titlul de magistru în dreptul bisericesc. Din 1916 a fost docent la facultatea de drept a universității și profesor la cursurile superioare pentru femei Poltoratskaia. În 1917, după revoluția din februarie, a fost repus profesor al Academiei, rămânând și la universitate până în 1921, când a fost concediat pentru deosebiri ideologice față de puterea sovietică. În 1920 a fost ales profesor titular al academiei, care funcționa atunci neoficial.

În vara lui 1917, ca expert în chestiuni de secte al Comisiei extraordinare a Guvernului provizoriu, a respins acuzația adusă lui Rasputin, de „hlîstovscină”. Tot în 1917 a fost delegat la congresul eparhial al Moscovei, membru în Consiliul de pe lângă conducătorul eparhiei și președintele secției de administrație bisericească a Congresului panrus al clerului și al mirenilor.

Sinodul local

Din mai 1917 a lucrat în mai multe secții ale Consiliului pregătitor al Sinodului. A fost membru al Sinodului local din 1917-1918, a luat parte la toate cele trei sesiuni, a fost locțiitor al președintelui secției a III-⁠a și membru în mai multe altele, și a fost ales membru al Consiliului Bisericesc Superior din partea mirenilor. A fost susținător înflăcărat al participării mirenilor la treburile Bisericii și al principiului sinodal în conducerea ei. La început a fost pentru conducerea sinodală a Bisericii și împotriva restabilirii Patriarhiei.

La discutarea chemării Patriarhului Tihon din 19 ianuarie 1918, în care erau anatemizați „nebunii”, adică bolșevicii, a susținut documentul, spunând că a sosit clipa autodeterminării: fiecare trebuie să hotărască înaintea conștiinței și a Bisericii dacă este creștin sau nu, dacă a rămas credincios Bisericii sau l-⁠a trădat pe Hristos. S-⁠a pronunțat împotriva îngăduirii celei de-⁠a doua căsătorii pentru cler și a apărat neclintirea canoanelor.

Preotul

În februarie 1922 a fost hirotonit de Patriarhul Tihon, la 18 februarie diacon, iar la 20 februarie preot, pentru biserica Sfântului Mucenic Antipa din Moscova. La 22 martie 1922 a fost arestat. La procesul despre confiscarea valorilor bisericești a fost condamnat la un an și jumătate de închisoare, apoi schimbat în un an de surghiun, dar a fost lăsat la Moscova, ținut la Butîrka, în casa de corecție Sokolniki și în închisoarea internă a GPU. După eliberarea din 1 august 1923, a fost numit vremelnic paroh al bisericii Învierii din Kadași, iar la 30 septembrie enoriașii l-⁠au ales în această slujbă.

La 8 martie 1924 a fost arestat din nou și condamnat de Colegiul OGPU la trei ani de surghiun în Ural, cu executarea amânată. La 19 mai 1925 a fost arestat a treia oară și surghiunit pe trei ani în satul Surgut, în ținutul Tobolsk. După surghiun i s-⁠a interzis să locuiască la Moscova și în alte orașe mari și s-⁠a așezat la Tver, unde a slujit în biserica icoanei Maicii Domnului „Rugul Aprins”.

L-⁠a cinstit pe Patriarhul Tihon și, după moartea lui, în aprilie 1925, a fost unul dintre cei dintâi care au prevestit canonizarea lui. A spus că ei cred și știu că Patriarhul va sta înaintea tronului Celui Prea Înalt ca lucrător fără rușine al Bisericii și va mijloci cu suspine negrăite pentru Biserica Rusă, al cărei înger a fost, și că Domnul se va milostivi de Biserica Rusă prin rugăciunile lui.

Arestarea și mucenicia

În noaptea de 2 spre 3 noiembrie 1937 a fost arestat a patra oară. A fost învinuit de participare la o „organizație contrarevoluționară fascist-⁠monarhistă”, pretins condusă de arhiepiscopul Tadeu (Uspenski). Nu s-⁠a recunoscut vinovat, a respins toate acuzațiile și nu a numit niciun „complice”. La 2 decembrie 1937, troica NKVD l-⁠a condamnat la moarte. Sentința a fost împlinită două zile mai târziu. A fost îngropat într-⁠o groapă comună la cimitirul Volînskoe din Tver.

A fost canonizat la 19 septembrie 1999 ca sfânt cinstit local al eparhiei Tver. În august 2000, Sinodul arhieresc al Bisericii Ruse l-⁠a trecut în rândul noilor mucenici și mărturisitori ruși pentru cinstire în toată Biserica.

Lucrările

A scris numeroase studii, între care despre sfințenia căsătoriei, despre schisma rusă a vechilor credincioși și despre ierarhia lor de la Belaia Krinița, despre cărturari ai istoriei Bisericii, despre Patriarhul Nicon și primul lui biograf, Ioan Șușerin, despre mitropolitul Platon al Moscovei, despre Pravilă, despre mișcarea trezvitorilor din Moscova și despre raportul dintre Biserică și reînnoirea publică. A scris articole pentru Enciclopedia teologică ortodoxă și a lăsat și versuri, publicate în antologia poeziei deținuților din Gulag.